11 feb. 2016

Editorial - Poveşti spuse şi nespuse

Tuturor ne plac poveştile. Şi nu ne gândim doar la cele cu prinţi şi prinţese sau unde tot timpul câştigă cel bun şi blând. Cele mai frumoase poveşti sunt cele care se bazează pe realităţi şi ne spun întâmplări adevărate. Printre acestea se înscriu poveştile de familie. Călătoria imaginară în trecutul strămoşilor noştri, prin povestirile părinţilor şi bunicilor, poate să creeze o legătură solidă cu rădăcinile, originile noastre, la fel cum poate şi să construiască un arc peste timp prin care să dăinuie valori, conştiinţă, tradiţii, limbă.

Cei care au recunoscut printre primii importanţa poveştilor noastre populare spuse în limba română, în graiul local specific, au fost regretatul Alexandru Hoţopan, fost redactor-şef al revistei „Foaia noastră”, cum se numea „Foaia” pe acele vremuri, şi Domokos Samuel, fost profesor la Catedra de română a Universităţii ELTE din Budapesta. Hoţopan şi Domokos au cules sute de poveşti româneşti de la Micherechi, Chitighaz şi Otlaca, imortalizând valori unice, înregistrând vorbe şi înţelepciuni specifice românilor din Ungaria de azi. Toate acele poveşti, nu doar prin limba lor, dar şi prin conţinut, ne leagă de cultura populară românească. Acele elemente clare, curate, autentice ar trebui să ne ghideze şi pe noi, cei de azi, către un viitor românesc. Un viitor care se prevede însă a fi unul mult mai sumbru decât a fost trecutul nostru.
Nu doar cercetătorilor, dar şi jurnaliştilor le plac poveştile. Pe acele vremuri, prin anii 1970–1980, Hoţopan a îmbinat plăcutul cu utilul când, cutreierând satele cu populaţie românească, a cunoscut, a înregistrat şi a transcris aşternând pe hârtie multe poveşti ale românilor. Şi nu doar poveştile populare pe care le mai ştiau talentaţii povestitori bătrâni, ci şi pe cele ale familiilor. Atunci majoritatea oamenilor, cu toate că nu aveau atâtea studii câte avem noi cei de azi, ştiau să spună cine au fost stră-străbunicii lor, cu ce se ocupau, din ce trăiau, cunoşteau întâmplări reale cu aceşti străbuni, ştiau să povestească cum s-a născut satul lor sau cine a construit prima biserică. Pentru că aceste informaţii se transmiteau din generaţie în generaţie. Poveştile de familie despre moşi şi strămoşi se spuneau în limba familiei, în limba maternă românească, pe care mama şi tata, bunica şi bunicul o transmiteau în cel mai natural mod urmaşilor lor. Acest fir natural al lucrurilor şi al valorilor strămoşeşti s-a întrerupt atunci când am crezut că facem bine dacă ne lepădăm de trecut şi ne concentrăm atenţia spre un viitor modern, în bunăstare şi fără griji, când tinerele generaţii sunt crescute în puf şi scutite de poveştile despre viaţa în sărăcie, despre luptele pe front, etc. Poate că acum o sută de ani oamenii au fost mai săraci în de-ale gurii, dar au fost mult mai bogaţi sufleteşte. Sigur se urau şi ei, dar se iertau mult mai uşor, fiind nevoiţi să se ajute între ei.
Azi, comunitatea românească din Ungaria trăieşte vremuri letargice. Suntem mai aproape de asimilarea totală şi definitivă ca neam şi limbă decât am fost vreodată, nici măcar în vremuri mult mai grele. Poate unii nu-şi dau seama (fiind ocupaţi probabil cu numărarea banilor, de parcă prin ei ne-am putea cumpăra viitorul), dar ne apropiem extrem de repede de sfârşitul drumului, de finalul poveştii care va începe aşa: „A fost odată ca niciodată o comunitate românească în Ungaria…” sau mai bine zis „Volt egyszer hol nem volt egy magyarországi román közösség…”
Cu tot mai rare excepţii, copiii şi nepoţii de azi nu mai înţeleg poveştile spuse în limba română. Viitorul lor românesc s-a întrerupt acolo, la căpătâiul sicriului bunicii, unde mama lor plânge şi se descântă în limba cea mai intimă, limba ei maternă, pe care însă, din comoditate sau din neştiinţă, nu a mai transmis-o urmaşilor săi. Şi aşa vor dispărea foarte multe poveşti nespuse şi odată cu ele şi noi…

Eva Şimon

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...