„Am fost mamă de multe zeci şi sute de ori în aceşti 43 de ani…” - Interviu cu Florica Ruja, pensionară, fostă educatoare la grădiniţa românească din Jula

Educatoarea este o „mamă calificată”, ce are menirea să vegheze la creşterea şi educarea copiilor părinţilor care muncesc. Ea trebuie să întruchipeze chipul mamei şi chipul educatoarei pentru că trebuie să înlocuiască persoana mamei pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. „Blândeţea, înţelegerea, răbdarea şi dragostea cu care o mamă se apleacă spre copiii ei, sunt sentimente fără de care o educatoare nu se poate apropia de cei mici”, ne-a mărturisit educatoarea Florica Ruja, la ieşirea în pensie, după 43 de ani petrecuţi printre copilaşii de grădiniţă.
A fi educatoare nu înseamnă doar a educa…
– A fi educatoare înseamnă mai presus de toate să simţi iubire pentru copii, să simţi că aceştia înseamnă ceva pentru tine. Să simţi la fel ca ei. Să te îngrijoreze şi să te doară dacă ei plâng şi să te bucuri dacă ei sunt fericiţi. A fi educatoare înseamnă să fii pregătită pentru această profesie pentru că sub ochii tăi se formează micile vlăstare pe care părinţii îi aduc cu încredere şi ţii dă să ai grijă de ei. Grădiniţa este locul unde prima dată copiii se desprind cu greu de mâinile mamelor lor şi le apucă pe cele ale educatoarei, iar aceste mâini trebuie să-i primească cu căldură şi multă dragoste, să le şteargă sute de lacrimi şi să-i mângâie. Trebuie să le oferi tot atâta blândeţe ca o mamă copiilor ei, sau mai mult, ca o bunică. De aceea spun mai mult, pentru că fiind bunică ştiu că atunci când nepoţii sunt în grija mea sunt mult mai grijulie decât în tinereţe când mi-am crescut copiii.

Un drum de 43 de ani
– Am început să lucrez în 1973, prima dată ca educatoare la grădiniţa din Micherechi, satul meu natal. După ce m-am căsătorit m-am transferat la grădiniţa din Jula de pe strada Galamb, unde este acum grădiniţa românească, atunci era doar maghiară. De aici am mers în concediu matern, mi s-au născut pe rând copiii, am o fată şi un băiat, iar după concediul matern am continuat să-mi fac profesia de educatoare la grădiniţa din cartierul numit Oraşul Nemţesc, timp de 18 ani. După ’90 când s-au înfiinţat grupele româneşti la grădiniţa din strada Galamb am fost chemată aici ca educatoare de limba română. De aici am şi ieşit la pensie. Atunci am început cu o grupă de limba română, după aceea cu două grupe româneşti şi pe urmă cu patru grupe în care s-a învăţat limba română. Am iubit copiii întotdeauna, dar nu m-am gândit că se poate iubi atât de mult această profesie. Pentru tot ce am reuşit să fac îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a fost alături şi mi-a ajutat să fac ceea ce mi-a plăcut toată viaţa. Copiii mi-au dat foarte multă putere şi energie, pe care am adus-o acasă şi în viaţa mea personală. Am fost mamă de mai multe zeci sau sute de ori, asta am simţit, şi altfel nici nu se poate face această meserie. Pentru fiecare copil în parte, educatoarea devine „mama” în noul univers numit „grădiniţă”. Copilul se teme, este speriat, plânge la fiecare despărţire de părinţi şi depinde de tine, ca educatoare, să-l faci să se simtă bine şi în siguranţă. Sigur că nu este simplu, dar treptat lacrimile se transformă în zâmbete timide, iar la sfârşitul unei zile în care n-au mai fost lacrimi, copilul a mai făcut un pas iar educatoarea pleacă acasă mulţumită şi împlinită. De multe ori, a fi educatoare înseamnă să prezinţi copiilor o lume mai bună, să le zâmbeşti, chiar dacă starea ta e groaznică în ziua respectivă. Să-i faci să zâmbească cu orice metodă, chiar şi cu lipirea unei figurine banale pe cămăşuţă sau orice altceva. Să-i faci să se simtă bine şi să te iubească, pentru că ei uneori te văd ca pe o prinţesă, sau alteori ca o vrăjitoare, însă în grădiniţă tu eşti adevărata mamă, care le alină durerea şi adevărata prietenă, care le eşti alături la bine şi la greu. Iar atunci când ei sunt liniştiţi şi fericiţi în braţele tale, atunci se întâmplă o minune! Minunea de a fi educator…

Ce mare lucru „face” o educatoare?
– Această întrebare am auzit-o şi eu de mai multe ori. Dar nu este totuşi o meserie uşoară chiar dacă aşa pare. Când păşeşti în grădiniţă trebuie să-ţi laşi toate gândurile, necazurile la poartă. Trebuie să ai foarte multă răbdare. Copilul are nevoie de tine, şi simte dacă eşti supărat, îţi zâmbeşte dacă tu îi zâmbeşti… Într-adevăr, o educatoare nu face mare lucru, dar ceea ce face, face cu sufletul, face cu dragoste şi face cu multă dăruire. Nu-ţi poţi alege această meserie decât dacă iubeşti copiii, pe care îi primeşti de la părinţi ca în lipsa lor să-i îngrijeşti, să-i alinţi, să-i creşti şi să-i educi pentru viaţă. Creşterea şi grija educatoarei faţă de copil înseamnă compatibilitate de calităţi sufleteşti şi vocaţie.
Am plecat foarte greu de la grădiniţă la despărţire, însă sigura uşurare a fost că în momentul când mi-a luat sfârşit misiunea şi am ieşit la pensie era vacanţă şi nu am simţit despărţirea aşa brusc. Pe urmă, când această vacanţă a început să fie din ce în ce mai lungă am realizat că sunt deja la începutul unui alt stadiu în viaţă. Acest lucru este ceva firesc, trebuie să predăm ştafeta celor tineri, iar pe viitor o să mă bucur de reuşitele şi bucuriile copiilor şi ale nepoţeilor mei.
A.B.

 






Comentarii