Editorial - Şi haosul cu proiectele continuă…

La doar trei zile diferenţă, probabil din simplă întâmplare, au fost publicate rezultatele proiectelor culturale ale naţionalităţilor din Ungaria (EMET) şi cele ale românilor din afara României (DPRRP). Cele două sesiuni de proiecte au doar un singur punct comun: au fost analizate muuult prea mult timp. Cele din Ungaria au fost lansate pe 18 noiembrie 2015, cu termen de înaintare pe 10 ianuarie, şi decise pe 12 aprilie 2016, adică au fost analizate timp de 3 luni, iar cele din România au fost lansate pe 1 februarie, cu termen de înaintare pe 29 februarie, şi cu rezultate publicate pe 15 aprilie 2016. Dar astea sunt doar deciziile, până să se trimită contractele şi apoi banii va mai curge muuultă apă atât pe Dunăre cât şi pe Dâmboviţa. Aşa au fost experienţele din ultimii ani şi situaţia nu pare să se îmbunătăţească.

Nu dorim, pentru că nici nu se poate, să facem vreo comparaţie între cele două tipuri de proiecte (pentru naţionalităţile din Ungaria şi pentru românii din afara României), dar vom împărtăşi câteva din experienţele şi observaţiile pe care le avem în legătură cu relaţia ţara-mamă – comunitate istorică. În interiorul ţării, fiecare guvern are obligaţia legală şi morală de a-şi finanţa naţionalităţile, pentru ca acestea să aibă asigurate drepturile la învăţământ, cultură, biserică etc. în limba maternă, la păstrarea identităţii naţionale proprii. În afara ţării, însă, fiecare face cum poate şi cum îi dictează interesul.

Ungurii au reuşit să-şi ducă aproape de perfecţiune relaţia cu comunităţile istorice din jurul graniţelor. De la schimbarea sistemului şi până azi, politica lor faţă de ungurii din vecinătate dar şi a celor din diaspora este stabilită într-o strategie sfântă, pe care o respectă cu foarte mici diferenţe oricare partid ar fi la putere în Ungaria. Cei interesaţi pot cerceta site-ul Fondului Bethlen Gábor ca să se convingă singuri de profesionalismul şi varietatea de programe cu care sprijină Ungaria ungurii din afară. Şi atunci nici măcar nu am pomenit de sumele uriaşe cu care finanţează nu doar programe culturale, festivaluri, tabere sau cursuri de limbă, ci funcţionarea instituţiilor însemnate, cum sunt şcoala, biserica, presa, teatrul, etc. Şi încă un lucru foarte important: proiectele Ungariei sunt finanţate prin avansarea sumelor de bani şi nu cu decontare, cum face România, presupunând că cel care face proiectul deja are la dispoziţie suma necesară.

Cercetând proiectele actuale aprobate la Departamentul Politici pentru Românii de Pretutindeni este izbitor să vezi cum 30 din cele 157 sunt câştigate de asociaţii, organizaţii din… România. Tot aşa haotic ni se pare să se „bată” pe aceleaşi sume de bani, de exemplu, un festival românesc din Spania, unde participă zeci de mii de români, şi o tabără de vară sau cursuri de limba română pentru tinerii din comunităţile istorice din jurul României.

Redacţia celei mai vechi reviste româneşti din Ungaria, „Foaia românească”, a reuşit în acest an un record negativ la proiectele DPRRP: va primi cel mai mic sprijin din ultimii ani, de când suma totală pentru presa scrisă românească din Ungaria a fost înjumătăţită. Toate promisiunile tuturor politicienilor, miniştrilor, secretarilor de stat sau diplomaţilor români au devenit minciuni din moment ce spun că înţeleg importanţa acestui săptămânal, ba mai mult îi apreciază eforturile în menţinerea identităţii şi limbii româneşti în Ungaria, dar nu reuşesc să-i asigure o finanţare normală, garantată. Am obosit până la epuizare să mai auzim scuze de genul „păi, ştiţi, e nevoie de bani în Moldova” sau „din păcate, nu avem legi pentru aşa ceva, ca să finanţăm instituţii din afară”, etc. Ne doare să fim luaţi de proşti de atâţia ani şi să nu fim trataţi ca o instituţie responsabilă care scoate un ziar fără întrerupere de 65 de ani, ci ca o excursie de pensionari sau o serată folclorică.

Eva Şimon