In memoriam Lucia Borza (1928–2016)

La vârsta de 88 ani, în dimineaţa zilei de 6 aprilie, a trecut la cele veşnice Lucia Borza, profesoară, autoare şi redactoare de manuale de limba română pentru elevii şcolilor româneşti din Ungaria şi pentru străini, poetă, jurnalistă şi culegătoare de folclor. A murit în urma unui accident (o căzătură în care s-a lovit rău la cap fiind necesară o intervenţie chirurgicală), produs în Căminul de Bătrâni din Buda (Krisztinaváros), unde şi-a petrecut ultimele luni din viaţă. Operaţia însă nu a reuşit să-i salveze viaţa…

Fiica preotului ortodox din Chitighaz

Lucia Borza a fost una dintre cele mai puternice şi remarcabile personalităţi pe care le-a avut românimea din Ungaria. S-a născut la Chitighaz, pe 13 februarie 1928, în familia preotului ortodox Ioan Borza şi a preotesei Florica Borza, născută Olar. Studiile elementare şi le-a făcut la şcoala din sat, după care a învăţat la Seghedin şi Bichişciaba, iar din 1947 a studiat filologie română şi maghiară la Budapesta. Între 1951 şi 1957 a fost profesoară de limba şi literatura română şi maghiară la Liceul românesc „Nicolae Bălcescu” din Jula. A făcut parte din primul colectiv redacţional al ziarului românilor din Ungaria, care atunci se intitula „Libertatea noastră”. Rubricile ei preferate erau încă de pe atunci cele dedicate elevilor de la şcolile româneşti. Părăsind liceul julan, în 1957, s-a mutat la Budapesta, unde a început să lucreze la redacţia de naţionalitate a Editurii Didactice.

În slujba limbii române

În toţi acei ani de la Editura Didactică a scris şi a editat numeroase manuale pentru elevii şcolilor româneşti, dar şi manuale de limba română pentru străini, printre care: Román nyelvkönyv az általános iskolák 3–4. osztálya számára, Tankönyvkiadó, Budapesta, 1963; Román nyelvkönyv tanfolyamok és magántanulók számára, Tankönyvkiadó, Budapesta, 1971 (împreună cu dr. Nagy Béla); Gramatică pentru clasa a 5-a a şcolilor generale, Editura Didactică, Budapesta, 1973, dar a scris şi multe cărţi de citire, caiete de lucru sau abecedare pentru şcolile generale (Limba română – Prima mea carte, Nemzeti Tankönyvkiadó, Budapesta, 1994).

Scrierea manualelor şi activitatea din presa românească au apropiat-o de literatura pentru copii, începând să scrie poezii, ghicitori, culegeri de folclor pentru cele mai tinere generaţii. În 1986 i-a apărut primul volum cu titlul „Mărunte mărgăritare” cu ghicitori pentru copii, cu un an mai târziu, în 1987, a ieşit de sub tipar volumul de poezii „Flori târzii”, iar în 1988, culegerea de folclor chitighăzean cu poveşti, snoave şi anecdote intitulată „Jerebetu”.

A publicat numeroase studii despre folclorul românilor din Chitighaz, apărute în revista etnografică „Izvorul” din Jula. A scris despre bolile, credinţele, superstiţiile sau obiceiurile de nuntă de la românii din Chitighaz. Oricât de departe s-a aflat de satul natal, gândurile ei intelectuale s-au îndreptat întotdeauna spre cei rămaşi în Chitighaz şi spre valorile moştenite din străbuni.

Jurnalist şi poet pentru copii

Lucia Borza a fost un colaborator constant al ziarului românilor din Ungaria de la începuturi până în anii 2000. Sosită în oraşul Jula ca proaspătă profesoară în anul 1951, a devenit membră a redacţiei revistei „Libertatea Noastră”, primul ziar românesc postbelic, ce a apărea din 15 ianuarie 1951. Revista s-a născut în incinta liceului românesc, deci primii „ziarişti” erau profesorii şcolii, printre care, alături de Lucia Borza, erau Frederich Wild, Iosif Balogh şi Gheorghe Santău. Din această primă echipă de ziarişti, Lucia Borza a plecat ultima în lumea de dincolo de Ceruri, ducând cu ea o parte importantă a istoriei noastre.

Ea şi-a recunoscut timpuriu interesul de dascăl şi pasiunea de scriitor, îmbinând acestea spre folosul tinerelor generaţii. A fost singurul poet care a scris poezii pentru copiii români din Ungaria.

Încă de la apariţia suplimentului gazetei româneşti „Vocea tineretului” a devenit redactorul acestuia. A fost un jurnalist harnic şi foarte bine organizat.

Printre românii ei…

După pensionarea de la Editura Didactică a rămas la fel de activă. Cu toate că cea mai mare parte a vieţii sale a trăit-o în Budapesta, a rămas strâns legată de comunitatea românească din Ungaria. Ani de zile a fost colaborator al săptămânalului „Foaia noastră”, făcând naveta săptămânal de la Budapesta la Jula. În zilele petrecute la redacţia din Jula locuia chiar în redacţie, redactând pagini pentru copii şi tineret, corectând texte şi developând fotografii realizate printre români. Ne-a trimis materiale pentru pagina de tineret şi în „Foaia românească”, până prin anii 2005.

În anul 1992 a fost membru fondator al Societăţii Culturale a Românilor din Budapesta. A fost un colaborator sârguincios al publicaţiei Societăţii, „Almanah”, în care a încurajat şi copiii românilor din capitala ungară să publice scrieri, poezii, desene după poveşti româneşti.

În toamna anului 2000, în îngrijirea Editurii NOI i-a apărut volumul „Ghicitori”, ilustrat cu desenele Cristinei Martin, atunci elevă la şcoala generală din Jula. Cu patru ani mai târziu, la sediul Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria, a fost lansată o nouă apariţie editorială, cărticica intitulată „Iarmaroc în pădure”, scrisă de Lucia Borza, de această dată bilingv, în română şi maghiară, şi ilustrată de tânăra graficiană Aurelia Nemeş din Budapesta. La acea lansare de carte i s-a pregătit şi o surpriză: în numele Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria, Ştefan Oroian i-a înmânat o diplomă de onoare şi un lănţişor de aur cu un medalion pe care scria: „Pentru Cultura Română”.

Lucia Borza nu a primit multe premii în viaţa ei, îi plăcea mai mult să dea decât să primească.

Un om generos

Lucia Borza a fost puternic ancorată în literatura română. Pe Octavian Goga l-a citat de la un capăt la altul. În acelaşi timp, a fost o specialistă de excepţie a limbii române. Dovada cea mai evidentă îi sunt manualele pe care tineretul şcolar şi adulţii le răsfoiesc şi le studiază decenii la rând şi până azi.

Deşi părea severă, distantă şi rezervată, cei care au cunoscut-o mai îndeaproape i-au apreciat deosebitul simţ al umorului, spiritualitatea şi înclinaţia spre exprimarea ironică sau glumeaţă.

Puţini i-au fost prieteni, apropiaţi. În schimb, mulţi i-au fost admiratori, urmaşi, epigoni…

Generozitatea ei a fost exemplară: a fost prima dintre românii din Ungaria care a oferit o sumă considerabilă pentru întemeierea unei distincţii pentru a sprijini tineretul studios. Începând din 1984, la fiecare sfârşit de an şcolar câte-un absolvent al Liceului „N. Bălcescu” din Jula primeşte Placheta Bălcescu, premiu înfiinţat de Lucia Borza.

A editat şi reeditat din bani proprii manuale şi cărţi pentru copii, caiete de lucru pentru învăţarea limbii române.

I-a plăcut perfecţiunea toată viaţa ei. Avea grijă să vorbească cât mai frumos limba părinţilor, dar se exprima curat şi elegant şi în limba maghiară. Pentru ca să elimine şi cea mai mică şansă de greşeală lingvistică sau tipografică în volumele ei, mult peste vârsta pensionării a învăţat să lucreze la calculator, scriindu-şi şi tehnoredactându-şi singură cărţile.

În Ungaria nu există elev, român sau maghiar, care să nu înveţe limba română din manualele scrise de Lucia Borza.

Veşnică să-i fie pomenirea şi eternă memoria!

*

Trupul neînsufleţit al celei care a fost Lucia Borza va fi aşezat la odihnă veşnică în cimitirul ortodox din Chitighaz. Data înmormântării nu a fost stabilită până la încheierea ediţiei noastre.

E.Şimon

Lucia Borza:
Plecând din gară

Mă duce trenul departe,
în a ţării altă parte,
dar chipul satului meu
în inimă-l port mereu.
Oriunde am fost şi sunt,
mi-e dor de acest pămînt.
N-am uitat poveştile,
joaca şi cîntecele,
nici ropotul dansurilor,
nici sunetul clopotelor,
părinţii şi neamurile,
zîmbetele, lacrimile,
sătenii cu graiul lor,
gustul amintirilor…

Tot ce de-acest sat mă leagă
să revin aici mă cheamă,
iar eu mă re-ntorc întruna.

Cîndva – pentru totdeauna…!