3 iun. 2016

Editorial - Dascăli şi profesori de ieri şi de azi

În Ungaria, în mod tradiţional, ultima duminică din luna mai este dedicată copiilor, iar prima duminică din luna iunie este Ziua Pedagogului. Aceste ocazii de sărbătoare sunt bune pentru a readuce în atenţie grija faţă de viitor şi preocuparea noastră pentru o societate mai bună, mai educată. Rolul educaţiei este foarte important în crearea unei lumi mai frumoase, însă nici un rost nu are dezbaterea teoretică a acestui subiect fără a aduce în prim plan rolul factorului uman, cel al copiilor şi pedagogilor.

Ştim bine că dascălii există de când lumea, pentru că în toate societăţile au fost oameni mai învăţaţi, mai deştepţi care-i învăţau pe ceilalţi. Învăţăturile însă nu au fost transmise întotdeauna prin şcoli, înainte de înfiinţarea acestei forme instituţionalizate ştiinţele fiind predate de la cei mai în vârstă către tineri în comunităţi mici, ca mai târziu leagănul ştiinţelor şi al educaţiei să fie bisericile, mănăstirile. În cele mai multe culturi, primii profesori au fost preoţii, ei erau cei care le predau învăţăceilor nu doar învăţăturile religioase, ci şi scrierea, cititul, socotitul.
Până azi, în educarea sănătoasă a copiilor cel mai important rol îl au aceşti trei factori: familia, şcoala şi biserica. După cei „şapte ani de-acasă”, copilul ajunge să se dezvolte şi să cunoască, să înţeleagă lumea în şcoală, cu ajutorul pedagogului, al profesorului, care în anumite momente are o influenţă mult mai mare asupra elevilor decât părinţii. Rolul educatorului a fost descris poate cel mai frumos de Sfântul Ioan Gură de Aur care afirma: „Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri fără viaţă, dar educatorul crează un chip viu; uitându-se la el, se bucură şi oamenii, se bucură şi Dumnezeu.”
Din Antichitate încoace, cei mai mari pedagogi ai lumii, Socrate, Platon sau Aristotel au depus bazele învăţăturilor universale, predându-le discipolilor filosofia, logica, retorica, gramatica, matematica, ştiinţele naturii etc. Şi noi, românii am avut dascăli importanţi care au luminat calea intelectuală a poporului, au format caractere de viitor. Printre aceştia au fost Gheorghe Lazăr, fondatorul învăţământului în limba română din Ţara Românească şi întemeietorul învăţământului modern românesc, George Enescu, pedagog şi muzician de renume mondial, sau Ion Creangă, autor de manuale şi scriitor al „Amintirilor”.
Care este legătura noastră, a celor de azi, cu aceste vremuri demult apuse şi cu aceste personalităţi demult stinse? Legătura este moştenirea intelectuală şi culturală românească comună. Cei din Muntenia l-au avut pe Gheorghe Lazăr, iar noi, românii din Ungaria şi Transilvania l-am avut, printre alţii, pe bihoreanul Alexandru Roman, unul dintre primii profesori români care a predat limba română şi care a luptat pentru drepturile şi recunoaşterea acestei limbi în Ungaria şi Transilvania. De numele lui se leagă strâns şi înfiinţarea catedrei de limba şi literatura română de la Universitatea din Budapesta.
Din această moştenire comună încearcă să trăiască până azi şcolile româneşti din Ungaria. Succesul este unul discutabil. De multe ori am ajuns, în ultimii 10–20 de ani, în situaţia de a cânta prohodul învăţământului românesc din această ţară, dar ne agăţăm cu încăpăţânare să găsim semne încurajatoare care să reînvie speranţa într-o şcoală românească de calitate pentru comunitatea noastră istorică din Ungaria. Cheia acestui succes este în mod categoric în mâna pedagogilor: a educatoarelor, a învăţătorilor şi profesorilor, care formează viitorii membri ai acestei comunităţi de la 3 anişori până la vârsta de 18 ani. O misiune foarte-foarte grea într-o lume extrem de dificilă, dar totodată poate şi cea mai nobilă misiune dintre toate câte există.

Eva Şimon

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...