12 iul. 2016

Cămăşi binecuvântate şi lucrate cu multă trudă - Interviu cu Aurelia Matei-Lazea, meşter popular din Gârda de Sus, judeţul Alba

Doamna Aurelia Matei-Lazea, colecţionar şi meşter popular, a venit să le arate românilor din Jula, de sărbătoarea iei, moştenirea bunicilor. Portul popular şi tradiţiile reprezintă pentru ea mai mult decât o pasiune, fiind legate indisolubil de viaţa ei, de trăirile ei. Ori de câte ori pune mâna pe ac şi începe să coase o cămaşă gândul o poartă în copilărie, pe vremea când bunica ei o iniţia în taina acestui meşteşug. Doamna Aurelia este printre puţinii care îşi mai dedică timpul acestei arte. Meşteşugul de împodobire a pânzei albe, din bumbac, ţesută „de casă” cu fire colorate l-a învăţat din ambiţia de a promova aceste lucruri pentru a nu se pierde. Toate acestea le face din dorul şi dragostea după cei dragi ai săi şi pentru a-şi ajuta cei doi fii pe care a trebuit să-i ţină în facultate.


Povestea cămăşii cu ciupag
– Este o mare plăcere să fiu invitata dumneavoastră aici la Jula, pentru a prezenta portul şi tradiţiile noastre româneşti, pentru că avem cu ce ne mândri. Deocamdată la noi se mai păstrează tradiţiile, noi ţesem la război pânza pe care coasem iile, toate acestea le-am învăţat de la mama mea. De dorul şi dragul mamei mele ţes şi cos. Ce am adus astăzi să prezint aici, la atelierul de cusut, este cămaşa cu ciupag, un vechi model de cămaşă de la mine din sat. Pentru prezentare am mai multe costume colecţionate de la bătrâni, dar şi piese şi cămăşi ţesute de mine la război. Când eram copil, bunica mea scotea din lada de zestre o cămaşă şi îmi zicea: draga mea, nu ştii tu ce nialcoşe eram eu cu cămeşea asta! Eu îi ziceam: du-te, mamă, că nici măcar nu ţi-ai tivit-o, că nu era tivită jos. De la ea am învăţat că mai demult nu se tiveau cămăşile jos, că pe aici ieşea boala din organism, prin franjurii aceştia, care se formau prin destrămarea materialului în timpul spălatului. Aşa mi-a rămas şi azi în amintire chipul ei frumos şi luminos, şi bucuria împlinirii care o avea când ne arăta acea cămaşă. După ce m-am maturizat şi am realizat ce importantă era pentru ea acea cămaşă am dorit să o cos şi eu, însă, din păcate, nu am mai găsit-o. Când am căutat-o nici nu mai ştiam cum îi spune. Am mers la Muzeul Etnografic al Transilvaniei şi am căutat o asemenea cămaşă şi i-am rugat pe domnii de acolo să mă lase să o văd ca să pot să fac aşa ceva. Şi pe această cale le mulţumesc tuturor, mai ales doamnelor de la muzeu, care m-au învăţat să cos şi care au reconstituit portul popular de la Gârda de Sus. Prin intermediul lor, eu am reuşit să readuc în actualitate acest model de cămaşă de care bunica mea era atât de mândră.
– Se mai lucrează în sat ca pe vremuri? Mai stau femeile la şezătoare?
– Mai sunt câteva femei care ştiu să ţese şi să toarcă. Însă sunt femei care îmi zic că nu ştiu pentru ce îmi bat eu capul atât de mult, dacă are vreun rost ceea ce fac. Lucrez şi câte şase-şapte săptămâni la o cămaşă, câteodată zi-lumină sau poate şi noaptea.

Haina care arată credinţa şi dragostea de neam
– De ce sunt atât de valoroase cămăşile care ies din mâinile dumneavoastră?
– În primul rând, cea mai mare valoare pe care o au este faptul că au fost purtate de moşii şi strămoşii noştri. Sunt rădăcinile noastre, ceea ce avem noi mai valoros. Şi, în al doilea rând, pentru că ne reprezintă pe noi ca popor, ca naţie. Spiritualitatea poporului român. Tot ce avem noi. Într-o cămaşă poţi să vezi credinţa omului. Eu am cămăşi unde este făcută în model crucea pe mânecă, într-un alt motiv, foarte micuţ, de un centimetru pătrat este pus tricolorul. Mamele, bunicile noastre, prin modelele de pe cămaşă îşi exprimau credinţa lor, dragostea de neam, dragostea de ţară, dragostea de frumos. Ceea ce am mai văzut la cămăşile noastre şi am aflat de la femei mai vârstnice motivul pentru care au fost aşa făcute este faptul că toate cămăşile noastre erau închise pe gât, din simplul fapt că moţii de la noi erau oameni foarte geloşi şi nu le permiteau femeilor să umble cu gâtul gol. Mai sunt valoroase şi pentru că se fac pe pânză ţesută în război, pentru că la cămaşa cu ciupag trebuie neapărat pânză de casă, trebuie făcut croiul, se fac creţurile, se coase, sunt mai multe tehnici care trebuiesc învăţate. Nu este greu, dar trebuie să ai răbdare şi plăcerea de a face aşa ceva.
– Vi se cere să faceţi la comandă astfel de cămăşi sau le faceţi pentru dumneavoastră din plăcerea de a lucra şi a promova ceea ce v-a rămas de la străbuni?
– Sincer, apreciază aşa ceva doar specialiştii, oamenii care ştiu ce valoare au aceste cămăşi.
– Ce părere aveţi de ceea ce se găseşte astăzi pe piaţă?
– Nu cred că sunt în măsură să analizez eu, dar se confundă atât de mult tradiţiile noastre cu kitsch-urile. Apar atâtea feluri de cămăşi, de care nu pot să spun că nu sunt frumoase, se găsesc şi frumoase, poate chiar mai frumoase, dar eu cred că trebuie făcută o limită între tradiţional şi ceea ce este făcut cu maşina de cusut sau aduse din China. Vă daţi seama că atunci când stau la un târg cu cămăşile mele la care cos o lună-două şi cineva stă lângă mine cu cămăşi făcute în două ore, nu cred că mai putem vorbi de aceeaşi valoare.

Rugăciuni ţesute în ii
– Spuneţi-mi ce valoare ar trebui să aibă o cămaşă pe care o faceţi, pe care o ţeseţi, o încreţiţi, o mai modelaţi câteva săptămâni? Se pot acestea valorifica şi le puteţi lăsa să plece de lângă dumneavoastră?
– Mi-e dragă fiecare şi-mi rămâne în imagine şi în sufletul meu, dar zic o rugăciune şi o dau. Mama şi bunicile noastre ne-au învăţat aşa. De câte ori dau cu bările la război zic: Doamne Isuse… Această rugăciune, acest gând se împleteşte odată cu ţesutul, cu cusutul, despre care se spune că se şi transmite. Când o cămaşă o dau, îi mulţumesc lui Dumnezeu, la Sfântul Nectarie şi la Sfântul Mina pentru banii pe care-i primesc pe ea, iar pe cel care-o va purta să-l ocrotească Dumnezeu şi să-l ajute. Eu o dau cu dragă inimă, o lucrez cu drag, dar şi eu ca orice om muncesc pentru bani.
– Fiecare cămaşă tradiţională este un unicat. Ele reprezintă semne, reprezintă o zonă, o tradiţie locală, imaginaţie, o artă într-un cuvânt, făcute cu multă pasiune şi dragoste. Aţi adus aici şi cămăşi de mireasă, făcute cândva de fete de la dvs. din sat. Se mai face aşa ceva azi? Sau se mai poartă măcar?
– Azi nu se mai face aşa ceva. Dar demult, încă şi pe vremea când eu eram fată mică, asta însemnând în urmă 40 de ani, fiecare fată din sat îşi făcea cu mâna ei rochia de mireasă şi fiecare încerca să aducă ceva din sufletul ei. Eu am încercat să colecţionez mai multe cămăşi pentru a nu dispare, şi din câte cămăşi am nu este niciuna la fel. Când fata apărea îmbrăcată în cămaşa respectivă trebuia să facă senzaţie cu ea, cămaşa reprezenta imaginaţia fiecăruia, cuminţenia, hărnicia, de aceea o făceau pe ascuns ca să nu vadă celelalte ce model are. Bunica mea spunea aşa: cămaşa de mireasă o făceam cu rugăciune şi cu ajutor de la Dumnezeu, o îmbrăcam, trebuia să fii fecioară, o păstram cu mare drag ca pe ceva sfânt, mergeam în ea la biserică de Paşti şi de Rusalii, şi tot cu asta trebuia să te înmormântezi, ca atunci când vei merge în faţa lui Dumnezeu să ajungi în ceata fecioarelor, dacă îţi păstrezi fecioria până la cununie. Nu cred că exista o fată să se mărite şi să nu aibă cămaşa făcută de mâna ei.
– Dumneavoastră aveţi doi băieţi. La cine o să lăsaţi această ştiinţă, această moştenire?
– Să ştiţi că nurorile mele apreciază ce fac eu. Când am comenzi mai mari, am avut ajutor, s-a implicat şi nora mea şi m-a ajutat la ţesut. Ele mă susţin şi mă ajută, am şi o nepoţică şi sper ca Maria o să înveţe să coase dacă mai creşte, să coasem împreună şi să mă bucur că ceea ce am realizat până acum va rămâne pe mâini bune.

A.B.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...