„Totdeauna mi-am dorit să regizez o piesă românească” - Interviu cu regizorul Rusznyák Gábor despre Caragiale

O nouă traducere în limba maghiară a piesei nemuritoare „O noapte furtunoasă” a lui Ion Luca Caragiale a fost prezentată și publicului din Ungaria. Piesa a fost pusă în scenă la Teatrul Național de la Mişcolţ, de un tânăr regizor original din Bătania și absolvent al Liceului Românesc „Nicolae Bălcescu” din Jula. Adaptarea piesei marelui dramaturg român a fost prezentată și la Teatrul în Aer Liber din Seghedin. Inițial a fost programată pentru zilele de 15 și 16 iulie, dar ploaia a intervenit, și reprezentațiile s-au ținut pe 16 și 17 iulie, în interpretarea trupei Teatrului Național din Mişcolţ, unde piesa a debutat în fața publicului pe data de 24 martie. Rusznyák Gábor are 42 de ani iar cariera teatrală și-a început-o la Bichișciaba, ca actor. După câțiva ani de ucenicie s-a înscris și a terminat secția de regie teatrală la Universitatea de Arte Teatrale și Cinematografice din Budapesta. Este un regizor care încearcă să se apropie de subiectul muncii sale din mai multe unghi de vedere. Astfel s-a mai întâmplat că a compus muzică pentru o piesă, dar și-a încercat talentul și ca scenograf. Într-un deceniu și jumătate a regizat în jur de 50 de piese, printre care regăsim Hamlet-ul lui Shakespeare, Maestru și Margareta de la Bulgakov sau Bolnavul Închipuit de Moliere.


– Ca actor am simțit că regizorii se folosesc numai de actorii care nu se pot realiza. Am considerat că ar fi bine să schimb acest lucru, ne-a mărturisit regizorul Rusznyák.
– Este important pentru tine ca să te apropii de teatru din mai multe unghiuri?
– Teatrul este artă multiplă. Chiar și regizorii învață foarte multe lucruri. Am învățat folosirea luminilor, despre scenografie și așa mai departe. Omul totdeauna se ocupă cu plăcere de ceva nou. Este plăcut să vezi lucrurile și din alt unghi. Este o treabă norocoasă ca să poți încerca mai multe munci.
– Am auzit despre tine că îți place să te apropii și omenește de actorii cu care lucrezi. Este importantă pentru tine această apropiere?
– Nu cred că mă apropii de ei omenește. Totdeauna le spun actorilor că fiecare este un om interesant, este o personalitate interesantă și este interesantă și gândirea lor. S-ar putea că acasă altfel bea cafeaua, altfel plânge sau se înfurie, are gesturi diferite. Pentru mine este important să-i determin să fie naturali pe scenă, folosind instrumentele lor proprii.
– Actorii te influențează în timpul regizării unei piese?
– Sigur. Totdeauna. Se întâmplă că ideile mele se întâlnesc cu personalitatea lor, dar este când apar diferențe. E bine dacă îi cunosc înaintea distribuirii rolurilor. Contează foarte mult și că un actor unde se află în cariera sa. După un timp fiecare actor începe să se plictisească de propriul său caracter. Pentru un actor este plăcut să se vadă în ipostaze diferite, pentru ca să nu fie închis într-o cutie de caracter. De aceea este important că în care perioadă a carierei ne întâlnim.
– Am văzut că la ora actuală lucrezi paralel în trei orașe din Ungaria. Dar am văzut că ai lucrat și în România. Ce înseamnă pentru tine din punct de vedere profesional că te-a atins pe undeva și cultura românească?
– În fiecare ramură a artei este foarte importantă viziunea. Ca omul să se miște din zona lui de comfort, și să vadă lucrurile și din alti unghi. Sunt un om norocos pentru că am avut ocazia să gust puțin și culturala teatrală românească, care are rădăcini mult mai adânci, și dimensiuni mult mai mari ca cea maghiară. Nu zic că teatrul românesc este mai bun decât cel unguresc, dar este diferit. Se manifestă altfel, are rădăcini diferite, și folosește alte instrumente. În Ungaria se practică arta teatrală realistă. În România forma, folosirea actorilor și a spațiului este cu totul diferit. Aceste cunoștințe te îmbogățesc, și eliberează în tine căi noi de exprimare. Deci, pentru mine este util să cunosc teatrul românesc. Am lucrat la Teatrul Maghiar de la Cluj. M-au influențat foarte mult Tompa Gábor și piesele românești pe care le-am urmărit.
– În Ungaria, înainte de aceasta ai mai regizat vreo piesă de Caragiale?
– Nu am regizat niciodată. Totdeauna mi-am dorit să regizez o piesă românească, pentru că m-a inspirat această legătură cu cultura românească. Până la urmă aceasta este prima întâlnire. Îmi face plăcere să regizez o piesă românească. Sunt și piese bune contemporane, dar nu este ușor… Nici pe Caragiale nu este ușor să-l transpui în limba maghiară. Eu nu vorbesc bine românește, dar sesizez greutatea traducerii, greutatea transpunerii genialității lingvistice a autorului. Limba română, ca și limba italiană, se joacă cu tonurile și cu muzicalitatea ei. În limba maghiară așa ceva nu există. Ca să pui accentul altundeva și să primească un cuvânt alt sens. Totdeauna mi-au spus că, în Ungaria, Caragiale este sortit la eșec. La Mişcolţ a fost un spectacol cu succes relativ, mulțumită și traducerii lui Székely Csaba. Traducerea aceasta a făcut-o pentru o clasă de actori de la Târgu-Mureș. Și eu am mai șlefuit-o pe ici-colo. Nu este o traducere oglindă, dar a nimerit acel limbaj, acele cuvinte și soluții care păstrează caracterul de comedie a piesei. În centrul pieselor lui Caragiale stau actorii capabili să evidențieze caracterele umane. Pentru mine piesa aceasta reprezintă o întâlnire reușită.
– Mă gândesc că nu a fost ușoară nici însușirea limbajului…
– A fost deosebit de grea. Székely Csaba a transpus piesa într-un argou secuiesc. Limba maghiară vorbită la Odorheiu Secuiesc, raportat la limba maghiară standard, este cam la fel cum se vorbește limba română la Micherechi. Deci este foarte greu să sesizeze nuanțele lingvistice cei care nu le cunosc. Este cam asemănătoare situația ca și în cazul limbii germane, vorbită în Austria. În Ungaria nu există diferențe lingvistice atât de accentuate. Am încercat să păstrez elementele pe care le înțeleg și oamenii din Ungaria.
– Ce idei ai despre Caragiale?
– Cred că nu este întâmplător că se zice că el este Feydeau (dramaturg francez – n.n.) al românilor. A fost foarte interesant să citesc despre viaţa lui, şi să aflu că în acea epocă piesele s-au scris ca o reacţie spontană la un fenomen. Şi Caragiale a făcut asta, şi teatrul l-a folosit ca unealtă de autoexprimare. Nu ştiu în ce măsură este necesar să înţelegi intenţia originară a autorului. A fost un geniu al limbii române. Totdeauna este o revelaţie să descoperi că un autor posedă limba în detaliile sale şi se pricepe la teatru, ca formă de exprimare. Caragiale este autorul român cel mai mult jucat. Şi eu sunt de acord că este foarte greu să transpui în limba maghiară lumea pe care ne-o arată, pentru că oamenii ar trebui să înţeleagă România în sine. În Ungaria, lumea nu înţelege ce înseamnă să iasă oamenii la nişte mici şi grătare la sfârşitul săptămânii. Există încercări de traducere, dar cu adevărat nu se înţelege fenomenul. Am încercat să accentuez elementele care se pot înţelege şi aici. Toată lumea ştie ce înseamnă să fii gelos. În această piesă este important că acest om conduce ceva gardă civilă. Ideea m-a condus la Garda Ungară, şi am putut arăta ce înseamnă când un bogătaş, care nu se află la culmile inteligenţei, la un moment dat se gândeşte că se îmbracă în uniformă şi va face ordine în jurul lui. De exemplu, acest lucru se poate înţelege şi la noi, sau că ce însemană să faci politician dintr-un jurnalist cu abilităţi. Toate astea pot fi înţelese şi la noi. Trebuie să uităm că acţiunea se desfăşoară la Bucureşti, în România. Trebuie să ne imaginăm că toate astea se întâmplă aici şi acum, şi că sunt evenimente importante pentru noi.

Ștefan Crâsta

Comentarii

  1. Mare ambitie pe acest regizor sa puna in scena o piesa romaneasca pentru publicul ungar !

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu