Jula
O nouă
întâlnire cu români din jurul României s-a petrecut în perioada 16–20
septembrie a.c. Un autocar întreg, cu membri ai Asociației Jurnaliștilor și
Scriitorilor de Turism din România, s-a oprit, mai întâi, la Jula, cum îi spun
românii de acolo. Ungurii, treaba lor, îi zic Gyula. Să nu vă închipuiți că s-a
mers non-stop de la București și până acolo. Șoselele noastre rănite nu ne
îngăduie o asemenea ispravă. Poate în situații speciale. Așa că am răzbit
noaptea la hotelul Termal – renovat și cochet – din Băile Felix, incredibila
stațiune bihoreană care se poate măsura – prin înfățișare, efecte terapeutice
ori alte servicii – cu orice surată mai cu moț din întreaga Europă. Cine va
ajunge la Felix, după o pauză de un deceniu, să zicem, se va freca, în mod
sigur, la ochi…
Dimineața,
ne-am îndreptat spre Salonta – câteva clădiri de „epocă” (ce păcat că nu li se
schimbă toaleta ponosită!) ne-au talonat cu farmecul lor trecerea spre punctul
de Vamă, de unde ne-am repezit spre Jula. Am întârziat mai puțin de jumătate de
oră, întârziere motivată, pricină pentru care gazdele noastre nu și-au pierdut
zâmbetul de pe buze și nici căldura din priviri. La sediul Uniunii Culturale a
Românilor din Ungaria ne-au așteptat Eva Iova Șimon, redactor șef al
săptămânalului „Foaia românească” – publicație interesantă, tânără în expresie,
adică bine făcută -, P.S. Siluan, episcopul românilor ortodocși din Ungaria,
Tiberiu Boca, redactor șef al emisiunilor în limba română de la Televiziunea
Maghiară, alți colegi de breaslă. Se pare că la Jula există și un consul. Nu
ne-am putut da seama… Cel mai adesea, reprezentanțele românești din străinătate
se ilustrează magistral prin absență… Păcat. Nu le ceream nimic. Dimpotrivă.
Este în
afara oricărei discuții că ceea ce se întâmplă cu românii din Jula și din
împrejurimi nu se aseamănă cu pătimirile românilor de pe Valea Timocului
(Serbia). Asta nu înseamnă că durerea lor este mai ușoară. Spunea Eva Iova Șimon:
„Noi, românii din Ungaria, cu toate că suntem puțini și asimilați așa cum
suntem, avem multe lucruri comune cu românii din Serbia. Atât cu cei din
Voivodina, cât și cu cei din Valea Timocului. Îmbucurător este faptul că, mai
ales tânăra generație, prin prietenii, inclusiv în mediul virtual, creează
legături care contribuie la păstrarea limbii noastre materne, cât și la
eliminarea granițelor dintre noi. Ne bucurăm că putem face aceste lucruri și cu
ajutorul României.”
Limba
maternă, credința, portul, datinile strămoșești sunt o parte dintre stâlpii ce
întrupează și temelia identității unei minorități. Toate aceste repere funcționează
pe principiul vaselor comunicante și sunt asediate din toate părțile de
presiunile și intoleranța, eventual mascate pervers, ale unei majorități, în
acest caz, vestită prin veacuri pentru cumplitul ei comportament. Poate mai
mult decât în alte părți, biserica ortodoxă – dar și, de pildă, biserica
baptistă – a ținut laolaltă pe românii din Ungaria, rolul ei rămânând și astăzi
la fel de important. Preasfințitul Părinte Siluan, episcopul românilor din
Ungaria, care tocmai împlinise, cu o zi înainte, puternica vârstă de 45 de ani,
ne-a conturat cu căldură și, desigur, cu evlavie blândă, rosturile și încercările
prin care a trecut și trece biserica strămoșească. Discuția a continuat la
Catedrala Ortodoxă Sân Nicoară, la care am ajuns după circa cinci minute de
mers pe jos. Construcția Catedralei a început în anul 1802 și s-a mântuit 22 de
ani mai târziu. A fost isprava românilor din Jula, în frunte cu familia Nicoreștilor.
Normal, Patronul bisericii este Sf. Nicolae. Atenție: târnosirea (sfințirea)
catedralei s-a putut face însă abia după 170 de ani! Este o zidire impozantă,
îngrijită cu smerenie, plină de odoare de preț, inclusiv moaște ale sf.
Dimitrie Basarabov. În rândul prapurilor se regăsește, spre plină privire, și
tricolorul românesc. Și dacă, în 1869, inscripția de pe crucea ridicată în fața
catedralei a fost scrisă în românește, 59 de ani mai târziu primenirea ei nu a
putut fi vestită decât în maghiară: RESTAURÁLTATOTT 1928.
Inaugurat
în urmă cu vreo trei ani, Muzeul Ortodoxiei din Jula (sau Giula, în altă
rostire românească) a fost ultimul popas în această urbe în care românismul
face eforturi teribile pentru a-și păstra identitatea. Exponate specifice vieții
și rânduielilor bisericești denotă ardenta prețuire pe care comunitatea de la
Jula o cultivă pentru păstrarea rădăcinilor românești. Admirabile eforturi!
Ca și la
Cernăuți și Chișinău, în Serbia, pe Valea Timocului și Voivodina, la Moscopole,
în Albania, pe Valea Timocului în Bulgaria, ca și la alte comunități românești
din jurul României, și de data asta membrii AJTR au făcut o impresionantă donație
de cărți, reviste, albume, diverse alte tipărituri de calitate. Un cuvânt în
plus, pentru consistența obolului lor, merită Radio România Internațional,
redacția Magazin Istoric, redacția România pitorească, Universitatea Creștină
„Dimitrie Cantemir”. Instituțiile beneficiare ale donațiilor AJTR au fost Uniunea
Culturală a Românilor din Ungaria, Școala cu predare (parțială) în limba română
din Jula, redacția Foaia românească.
Budapesta
Desigur,
drumul spre Viena trece prin Budapesta. Ne-am grăbit să ajungem cât mai repede,
când soarele mai era încă în putere. Am traversat, apoi, de mai multe ori, de
pildă, Podul cu lanțuri. Am trecut și pe sub el, în croaziera pe care am
făcut-o pe Dunăre, după lăsarea întunericului. Am avut și ghid local. Actriță
de profesie, Ildiko Szabo, născută la
Tg. Mureș, ca și Istvan Horvath,
partener în rânduirea călătoriei noastre în cele două capitale ale unui imperiu
de înnegurată amintire, a căutat să ne furnizeze cât mai multe detalii
posibile. A evitat însă să ne încarce memoria cu ceea ce poate nici ea nu vrea
să mai țină minte. Inclusiv cu faptul că obligatoriu ar fi să zicem Podul
Margit, și nu Podul Margareta…
Spuneam
că ne-am intersectat de mai multe ori cu Podul cu lanțuri. Nu s-a pomenit însă
niciodată faptul că la ridicarea acestei lucrări monumentale o contribuție
financiară cu totul specială – practic, a dat banii pentru realizarea construcției
– a avut-o bancherul macedoromân Gheorghe Sina. Și ca să vedeți, pe pilonul
podului, numele binefăcătorului Sina este încrustat alături de numele grofului
Széchenyi, a cărui experiență dobândită în Anglia a servit la realizarea
proiectului… Proiectantul fiind William Tierney Clark, iar arhitect – Adam
Clark, ambii englezi. Am trecut și pe strada Janos Hunyadi. Credeți că s-a șoptit
vreun cuvințel despre Iancu de Hunedoara? Să fim serioși… Sigur, nu mă așteptam
să se spună ceva despre „stindardul” arborat în 1919 de un oștean român pe
Parlamentul din Budapesta, dar două-trei vorbe despre înăbușirea ticăloșiilor
bolșevice ale ungurului-evreu Bela Kun (Béla Cohen, născut
la Lelei-Satu Mare) chiar că s-ar fi cuvenit rostite sine ira et studio… Despre
Fundația Gojdu, cea ungurită de liota nemernicilor noștri de parlamentari, ce
să mai spunem? Și câte alte repere românești care mai dăinuie încă în Budapesta
nu așteaptă, poate, să le descoperim, ca să nu mai vorbim de cele pentru care
s-a făcut tot ce-i posibil ca să intre în anonimat… Nici umbra să nu le mai
rămână. Dar asta este altă poveste. Oricum, ați putea glosa, Budapesta este
frumoasă în sine. Este, cum se știe, „mireasa Dunării” și n-am habar ce-ar fi
însemnat să nu fi trecut „fluviul rege al Europei” pe la brăcinarul ei. Și, mai
ales, să nu fi călărit atâția amar de ani Transilvania…
Viena
La
Budapesta, ca și la Viena, poate mai abitir, în fața atâtor și atâtor edificii
ridicate în cele mai diverse stiluri arhitectonice, poți striga în gura mare,
fără riscul de a te auzi cineva, sintagma unui idiot ministru al
transporturilor, ajuns chiar mai mult decât atât: „Români, aici sunt (și) banii
voștri”. În chiar buricul Vienei, un nume de ultratoxică speță – Gerald Schweighofer –
și-a cumpărat un imens palat – Palatul Herberstein, construit în 1897 –
cu vreo 50 milioane de euro dobândiți din jafurile săvârșite în pădurile românești
de astăzi. Nu-i de mirare. Austria a avut dintotdeauna o superproducție de
lotri cu ștaif, Viena fiind, nu în mică măsură, și rodul isprăvilor acestora…
Arhitectul
Mihai Popescu, pe post de ghid, ne-a călăuzit pe bulevardele și străzile mai
lungi ori mai scurte din Viena, din acest periplu nelipsind, desigur,
Ringstrasse și Palatul Schönbrunn. O după-amiază întreagă abordată oarecum
românește, cu nume și locuri rostite în gura mare ori doar invocate în gând de
unii dintre noi: Mihai Eminescu și Slavici, Titu Maiorescu și Lucian Blaga,
Ciprian Porumbescu și George Enescu, Agatha Bârsescu, Traian Grozăvescu și
Maria Cebotaru (îi poate fi ascultată minunata voce și în filmul „Odesa în
flăcări”, recent găsit într-o „arhivă” italiană). Și suntem departe de a epuiza
galeria personalităților românești care, prin veacuri, au trăit, au studiat,
s-au afirmat ori au suferit teribile drame dincolo de pereții unor clădiri mai
mult sau mai puțin fățoase.
Am ajuns și
la Institutul Cultural Român… Își duce traiul, începând cu anul 2004, într-o
clădire de pe Argentinierstrasse 39, foarte aproape de Ambasada României și
Consulat. La câțiva pași se găsește și palatul Belvedere. Apropo, hotelul
„Transilvania” din Cluj-Napoca, intrat sub stăpânirea unui israelit, a fost
rebotezat „Belvedere”… Poate știe dumnealui ceva despre care noi nici habar
n-avem! Putea să-i dea un nume mai bine cunoscut sieși. „Palestina”, eventual.
Într-o sală a ICR-ului, Isabella Rauter a făcut grupului de AJTR-iști o
exhaustivă prezentare a Wiener
Tourismusverband. Meserie. La rândul nostru – nu neapărat că
nu puteam merge cu mâna goală – am făcut o utilă, sperăm, donație de cărți și
reviste, pe care nădăjduim că le vor răsfoi cu interes oaspeții ICR-ului. Un
regret aparte. Ne-a lipsit la Viena domnul Simion
Giurcă, probabil cel mai reprezentativ șef de birou de promovare turistică
din străinătate, un veritabil om-orchestră al industriei turistice românești în
capitala Austriei. Se afla într-un binemeritat concediu… Și zeii mai obosesc
câteodată.
Băile
Felix
Pe o ploaie strașnică, ce ne-a
petrecut de la Budapesta până aproape de graniță, ne-am întors în țară, via
Băile Felix. Nicăieri nu-i ca acasă, iar în această stațiune, care a reușit să
rămână în picioare și să devină un adevărat port-drapel al turismului balnear
din România, zicala se potrivește de minune. Motorul stațiunii este firma SC
Felix Turism SA, condusă de Florian Serac,
director general, gazda care, după o aplicată conferință de presă, cu detalii
dintre cele mai ilustrative, cu întrebări și răspunsuri dintre cele mai
directe, ne-a purtat cu tact și jovialitate prin hoteluri și baze de tratament,
explicându-ne de-a fir a păr cum, din fericire, iată că se poate și la noi să
nu se aleagă praful din orice societate cu rădăcini în alt veac, în alte
regimuri. Reușita de la Băile Felix merită un adevărat studiu de caz. Da, te
freci la ochi și nu-ți vine să crezi. „Perla coroanei” este, desigur, Lotus
Therm, unicul complex termal de 5 stele din România. O investiție de aproape 30
milioane de euro. Hotelul are o capacitate de 180 camere și apartamente. Între
ele, ca într-un stabiliment de excelență, se regăsesc și un apartament VIP, un
apartament Honeymoon, două apartamente Blue și două apartamente Gold. Toate la
un loc și fiecare în parte etalează rafinament, bun gust, confort. Iar
beneficiile lor ce altceva pot însemna decât sănătate, relaxare, bucuria de a
trăi. La rândul său, Aqua Parkul, realizat la cele mai înalte standarde,
înseamnă 10 piscine acoperite și piscina retractabilă, 4 piscine în aer liber,
loc de joacă pentru copii, Gold Spa, Cascada Bar, Yammi Grill, Tiki Bar.
Desigur, acum ar trebui să vă povestim, de pildă, despre tipurile de piscină –
cu apă termală și hidromasaj, bunăoară -, despre piscina cu peșteri, perdele de
apă și cascade, despre tobogane și așa mai departe. O vom face cu o altă
ocazie. Deocamdată, mai adăugăm doar atât: Felixarium-ul oferă maximă bună
dispoziție și relaxare pentru orice vârstă, pentru orice familie, pentru
întreaga familie. Cu Florian Serac, pe post de admirabil Cicerone, ne-am
început excursia la „Internațional”, singurul hotel din România beneficiar al
distincției EuropeSpa-med acordat de către Asociația Europeană a Stațiunilor
Balneare cu sediul la Bruxelles. O „metropolă” în miniatură, în care se vorbesc
cele mai neașteptate limbi străine, eleganță și terapii eficiente. Poate vreți
să știți și acest detaliu: cei mai mulți turiști străini vin din Israel și
Germania. Că sunt din țară ori de pe alte părți ale pământului, majoritatea
dintre ei sunt de vârsta a treia, ceea ce-i foarte normal; surprinzător și
încântător este însă faptul că, fără excepție, i-am văzut cu zâmbetul pe buze.
Întâlnindu-i atât de bine dispuși, mi-am amintit de vorbele unui canadian ce
conducea un grup din țara arțarului venit la tratament în România, cu câteva decenii
în urmă: Cea mai ospitalieră țară din lume este cea care îți oferă, înainte de
toate, sănătate. Eu cred că Băile Felix reprezintă un etalon al sănătății și
fericirii. Un nufăr violet, ca un zâmbet de regină…
Mihai Ogrinji
Comentarii
Trimiteți un comentariu