„Am fost mulţi români aici şi era frumos atunci…” - Interviu cu Florica Otlăcan Stejan (92 de ani) din Chitighaz

Florica Otlăcan Stejan din Chitighaz este o femeie simplă de la ţară, a abandonat şcoala la o vârstă destul de fragedă pentru a-şi urma destinul, şi anume, acela de a-şi duce existenţa din munca pământului. S-a căsătorit la 16 ani, că atunci aşa, era şi i s-au născut doi copii pe care i-a învăţat să fie harnici şi muncitori, că fără muncă nu poţi face nimic, că munca te formează – şi prin muncă, ţii şi o relaţie cu tine şi cu Dumnezeu. La 92 de ani, tanti Florica este o bunică fericită, locuieşte împreună cu fiica Valeria, care mai bine de patruzeci de ani a fost notarul satului, şi cu nepoata Georgeta, care este medic de familie în satul lor natal. Este fericită că strănepotul său, Petru, ştie să vorbească româneşte şi merge la facultate, însă pe lângă zilele fericite pe care încearcă familia să i le ofere, are în suflet şi supărări, ca orice om de rând.

Întrebând-o pe Florica Otlăcan cum de-a reuşit să îmbătrânească aşa frumos, răspunsul a fost: munca, liniştea casei, bucuria, pacea şi rugăciunea, acestea sunt secretul vieţii.

– Probabil Dumnezeu mi-a dat aşa zile multe. Am avut un străbunic (un taică) care a trăit peste 90 de ani, probabil seamăn cu el. Este adevărat că nu am exagerat niciodată cu nimic. Am avut o viaţă frumoasă alături de familia mea şi cel mai important dintre toate, cred eu, că este liniştea casei şi înţelegerea, să găseşti acasă bucurie şi pace… şi rugăciunea. Eu şi azi la vârsta mea înaintată merg încă în Casa Domnului şi până pot nu mă las…

– Familia dumneavoastră şi anii copilăriei cum erau? Aţi fost o familie înstărită?

– Nu dragă, am fost săraci. Părinţii mei au fost ţărani, ca toţi românii din sat. Au lucrat amândoi la magazinul jidanilor din sat, că erau aici patru magazine jidăneşti. Noi am fost pe strada Széchenyi, chiar în colţ era magazin şi birt, şi acolo am stat până ce ne-am putut lua o căsuţă. După aceea, tata a fost angajat la primărie şi am stat şi acolo o perioadă de timp.

Florica Otlăcan (a doua de la stânga) cu soţul Petru,

părinţii Ioan şi Floarea, sora Sofia şi fetiţa Valeria

– Cum vă amintiţi de anii copilăriei şi de satul copilăriei dumneavoastră?

– Când eram eu copil nu am avut şcoală românească în Chitighaz. Numai ungureşte am învăţat, şi trebuia să ştii ungureşte. Asimilarea românilor din sat se vede azi cu ochii… Din păcate... Şi aici lângă noi avem vecini români, iar când le vine fata acasă ne salută ungureşte, de se minunează şi părinţii. Aşa e acuma cu tinerii. Eu am făcut şcoală ungurească, dar noi nu ne-am lăsat de graiul românesc. Am şi fotografie de la şcoală când am jucat într-o scenetă în limba maghiară, că aşa a trebuit, aşa erau vremurile. Dar eu i-am învăţat pe copiii mei româneşte, şi nepoata ştie, şi strănepotul ştie. Când eram copii noi aveam tot timpul treburi, nu stăteam ca tinerii de acuma la calculator şi la Internet. Azi vin de la şcoală şi se plictisesc toată ziua, iar vara se duc nu ştiu pe unde „nyaralni” (în vacanţe) la mare şi ce mai ştiu eu. Lecţia pe care o primeai la sat în acele vremuri era munca. Asta învăţam de mici, pentru că şi copiii aveau sarcini şi toate trebuiau făcute la timpul lor: mergeau cu gâştele sau cu vacile şi cu porcii, şi copiii, şi bătrânii. Important era că aveam un serviciu. Toată lumea din sat muncea! Era o ordine, erau nişte obiceiuri legate de muncă şi viaţă care nu erau stresante. Începând cu alimentaţia, care era bună, naturală, proaspătă (pentru că totdeauna se făcea mâncare în aceeaşi zi, nu se mânca lucrurile care sunt acum la magazin), apoi aerul era bun, relaţia dintre oameni era bună, care foarte rar se certau. Nu erau oamenii din sat toată ziua la „bold”. Îşi luau din grădina lor ce puteau, îşi câştigau grâul, îl duceau la moară şi îşi făceau făina pentru pâine, gris, tărâţe. Astăzi toate le iau de la bold. Pentru ceea ce făcea ţăranul zi de zi nu era nevoie de legi scrise, erau suficiente cele nescrise. Însă exista un respect faţă de regulile scrise. Satul este locul de unde se trag rădăcinile omului şi se învaţă omenia. Aici, la noi, era o comunitate foarte bine închegată, care cultiva relaţia cu Dumnezeu. Am fost mulţi români aici şi era frumos atunci…

Tanti Florica a avut doi copii din partea cărora a avut multe bucurii. Fiica a fost notarul satului mai bine de 40 de ani, iar acum este sprijinul său la bătrâneţe. Băiatul l-a pierdut în urmă cu trei ani, la vârsta de 61 de ani, şi nora sa i-a părăsit. Soţul a murit în urmă cu 10 ani, şi au trăit împreună 65 de ani de căsnicie. Singurul regret al lui tanti Florica este că n-au trăit băiatul şi soţul dumneaei mai mult…

– De-aveau băiatul şi omu’-meu zile mai multe... era bine, dar aşa a fost să fie...

– Aşadar, ziceţi că satul a fost cândva o şcoală de viaţă morală şi de bun simţ aşa cum spune şi un proverb că „Omul e ca şi copacul: dacă de mic se strâmbă, anevoie se mai îndreaptă?”

– Da, omului îi păsa de cel de lângă el. Acum s-a schimbat lumea, a venit şi aşa-zisa influenţă din lumea liberă care l-a îndepărtat pe om de sine şi de sufletul lui.

– Dacă dumneavoastră aţi lua-o încă odată de la capăt, dacă aţi fi iar tânără ce aţi face altcumva decât până acum?

– Aş face exact la fel, însă nu m-aş trudi foarte mult să adun bogăţii pământeşti. Mi-aş face doar o casă cu o cameră şi cu o tindă şi aş trăi fericită cu familia mea. Mi-am făcut căsoaie mari cu tot felul de acareturi şi acum e mare şi goală, nu o putem nici vinde la nimeni. Şi ce rost a avut atunci truda cea multă?

A.B.