În centrul oraşului Zürich, pe strada Spiegelgasse, la numărul
1, se află un mic local, denumit Cabaret Voltaire. De curând am avut bucuria să
văd acest loc, iar excursia mi-a prilejuit rememorarea unui episod al istoriei
literaturii şi culturii româneşti şi europene: dadaismul. La Cabaret Voltaire, acum
100 de ani, nişte tineri debusolaţi de război, de agresivitate, distrugere şi
crimă, au încercat să atragă atenţia asupra absurdului conflagraţiei mondiale,
creând un curent artistic care prelucrează însuşi absurdul: dadaismul. Fiindcă
Elveţia rămăsese neutră în Primul Război Mondial, în anul 1916, în cel mai mare
oraş al ţării îşi găsiseră refugiu mulţi scriitori şi artişti plastici,
intrigaţi de proporţiile catastrofale ale conflictului mondial.
Când am învăţat, ca adolescentă, pe băncile şcolii,
despre dadaism şi alte curente de avangardă, despre întâlnirile de la Cabaret
Voltaire şi despre poeţii care scriau versuri din cuvinte scoase la întâmplare,
dintr-o şapcă, încercam să-mi închipui atmosfera năucitoare a unor astfel de
şedinţe şi reacţiile acelor tineri care au iniţiat curente de creaţie greu de
înţeles pentru mine, atunci. De fapt, nici azi nu sunt o admiratoare a
direcţiilor avangardiste şi a încercărilor de materializare şi de receptare a
nonsensului. Însă acum pot să înţeleg că războiul e un monstru care naşte
monştri. „Dadaismul e un simptom
caracteristic dezordonatei lumi moderne, inspirat de haosul și colapsul
european din timpul războiului. Pentru intelectualii exilați în Elveția,
umanitatea părea să fi înnebunit: toată ordinea s-a năruit, toate valorile au
fost răsturnate. În spiritul mișcării, dadaiștii s-au pus pe glume grosolane,
au organizat întruniri bolnav de elaborate și au redactat, ca nimeni alții,
manifeste brici, ce parodizau, în violența și absurditatea lor, absurditatea și
violența lumii în care trăiau.” Această definiţie exactă a dadaismului îi
aparţine chiar celui care a denumit astfel curentul artistic înfiripat în
Elveţia, apoi diseminat în întreaga Europă: Tristan Tzara. Tristan Tzara este
pseudonimul lui Samuel Rosenstock, un evreu născut la Moineşti, în judeţul
Bacău, în 1896, şi cele două cuvinte ale numelui reprezintă starea de spirit pe
care acest tânăr inteligent, cultivat, crescut într-o familie cu situaţie
materială bună, o avea în România: „trist în ţară”.
Tristan Tzara ajunge la Zürich în 1915, ca student la facultatea
de filozofie şi litere, iar prietenul său, Marcel Iancu, studiază arhitectura la
Şcoala Politehnică. Tot în acest oraş elveţian se aflau şi fraţii lui Marcel
Iancu, Iuliu şi George. Aceşti patru evrei de limbă şi cultură română se
întâlnesc în noaptea de 5 februarie 1916, la Cabaret Voltaire, împreună cu alţi
tineri artişti francezi, germani, elveţieni. Exasperarea pricinuită de starea
de război a Europei le pune în mişcare creativitatea şi astfel ei fondează un
curent oarecum anarhic şi socialist – după cum e catalogat de autorităţi – şi,
în orice caz, rebel. Numele Dada este invenţia lui Tristan Tzara, dar ce
înseamnă de fapt, rămâne un mister. Unii susțin că provine din afirmația
„da-da”, folosită foarte des în discuțiile purtate în română, de inițiatorii mișcării.
Alţii susțin că dadaiştii au ales acest nume prin înțeparea cu un cuțit de desfăcut
scrisori a unui dicționar francez-german, deschizându-l acolo unde indicau
loviturile. Alţii zic că „dada” este numele pe care copiii francezi îl dau
căluţului de jucărie. În orice caz, „dada” ca denumire a unui curent artistic a
fost un nonsens, dar dadismul a devenit pentru un timp, un sens-cheie în
istoria culturii europene.
 |
| Duchamp, Brâncuşi şi Tzara |
Şi fiindcă principalul ideolog al mişcării dadaiste, scriitorul
Tristan Tzara, s-a născut, a copilărit şi a învăţat să scrie şi să citească în
Moldova, în 1992, la Moineşti, s-a constituit Societatea „Tristan Tzara”, care
editează volume dedicate lui Tzara şi dadaismului. Această societate a ridicat
şi un monument pe locul casei natale a lui Tzara. Parcul din centrul oraşului, original
prin concepţia sa dadaistă, este de asemenea un omagiu iniţiatorului mişcării
culturale, decedat în Franţa, în 1963. Tot în Moineşti, oraş pe care l-am
vizitat în luna mai, se află şi monumentul „DADA”, înregistrat în patrimoniul
UNESCO şi realizat cu ocazia centenarului naşterii lui Tristan Tzara, de
sculptorul Ingo Glass, şvab născut la Timişoara. Monumentul aflat pe şoseaua
Moineşti-Bacău a fost realizat cu sprijinul financiar al unei fundaţii
elveţiene şi imaginea lui m-a motivat să ajung şi la celebrul Cabaret Voltaire.
Care şi azi este un club destinat artiştilor extrem de modernişti, un loc
deosebit de plăcut, plin de vizitatori, un fel de librărie şi cafenea… cu
preţuri elveţiene. La 50 de metri, pe aceeaşi stradă, Spiegelgasse, am făcut un
popas gânditor la numărul 14, în faţa casei în care a stat o perioadă Vladimir
Ilici Lenin. Acesta soseşte la Zürich din Rusia în 1916, la câteva zile după ce
se deschide Cabaret Voltaire şi tinerii artişti încep să-şi ţină aici
întrunirile dadaiste. Am încercat să-mi închipui (au făcut-o şi alţii) care ar
fi fost soarta Europei, dar mai ales a ţării mele, dacă Lenin, la un moment
dat, ar fi intrat din plictiseală în clubul de la capătul străzii pe care
locuia, şi l-ar fi prins atmosfera suprarealistă a artiştilor care încercau să
exprime nonsensul unei lumi care-şi pierduse calea… Am renunţat însă la aceste
gânduri inutile, dar e sigur că, de la toamnă, le voi vorbi studenţilor cu mai
mult discernământ despre dadaism, acest curent cultural cu (re)nume straniu.
Mihaela Bucin
TRISTAN
TZARA
Ca să faceţi un poem
dadaist
Pentru
a face o poezie dadaistă
Luaţi
un ziar.
Luaţi
o pereche de foarfeci.
Alegeţi
din ziar un articol care să aibă lungimea pe care vreţi să o daţi poeziei
voastre.
Decupaţi
articolul.
Taiaţi
cu grijă toate cuvintele care formează respectivul articol şi puneţi toate
aceste articole într-un săculeţ.
Agitaţi-l
încetişor.
Scoateţi
cuvintele unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veţi extrage.
Copiaţi-le
cuviincios. Poezia vă va semăna.
Şi
iată-vă un scriitor infinit de original şi înzestrat, cu o sensibilitate
încântătoare, deşi, se înţelege, neînţeleasă de oamenii vulgari.
Comentarii
Trimiteți un comentariu