Părăsesc faleza lacului Geneva, următorul ca mărime în
Europa, după Balaton, pentru a căuta strada „Clara Haskil”. Ştiam că există,
dar nu bănuiam că e centrală. Nu cred că în Bucureşti e vreo stradă cu numele
celebrei pianiste, şi iau la cunoştinţă că destul de puţini români ştiu cine a
fost Clara Haskil. Melomanii, însă, o cunosc şi o admiră. Născută într-o
familie de evrei sefarzi din Bucureşti, în 1895, Clara Haskil a devenit una
dintre cele mai mari pianiste ale lumii. Mama sa, Bertha, rămâne văduvă de
tânără, cu trei fetiţe: Lili, Clara şi Jana. Pentru că toate trei sunt
talentate, încearcă să le ofere o cât de modestă educaţie muzicală.
La vârsta
de 5 ani, Clara se pare că a avut ocazia de a cânta la pian în faţa reginei
Elisabeta a României. La 6 ani este înscrisă la Conservatorul din Bucureşti,
iar peste un an pleacă la Conservatorul din Viena. „Zilele trecute a venit la
mine un doctor din România ţinând de mână o fetiţă în vârstă de şapte ani.
Acest copil este o minune: n-a urmat niciodată o adevărată instrucţiune
muzicală, dar nici nu era nevoie, de vreme ce poate reda din memorie, fără
greşeală, cu mânuţele ei de copil, tot ce i se cântă; mai mult încă, poate s-o
facă în orice tonalitate. I-am pus în faţă o sonată uşoară de Beethoven; a
descifrat-o perfect, fără să ezite măcar o secundă. Ne aflăm, fără îndoială, în
faţa unei enigme: o asemenea maturitate într-o minte de copil este într-adevăr
tulburătoare” – astfel descria prima întâlnire cu mica muziciană, profesorul de
pian Anton Door, de la conservatorul din Viena (în volumul lui Jerome Spycket, „Clara
Haskil”). În 1907, George Enescu a renunţat la bursa primită de la Ministerul
Instrucţiunii Publice, lăsând trei tineri să plece la studiu în capitala
Franţei. Clara Haskil era una dintre cei trei. Clara se perfecţionează la
Paris, apoi concertează alături de mari muzicieni ai lumii: dirijorul Herbert
von Karajan, George Enescu, Sergiu Celibidache, Leopold Stokowski, Ionel Perlea,
maghiarii Anda Géza şi Solti György (Sir Georg Solti) – şi ei refugiaţi în
Elveţia. Cel mai bun colaborator al Clarei a fost pianistul român Dinu Lipatti,
care i-a devenit şi prieten apropiat. |
| Dinu Lipatti şi Clara Haskil |
În adolescenţă, Clara începe să se confrunte cu probleme
de sănătate. O boală de coloană o obligă să rămână patru ani imobilizată într-un
corsaj de ghips. Nu-şi mai revine total niciodată, iar această stare dureroasă
îi provoacă jenă şi trac. La fel şi judecăţile la care este supusă din cauza originii
sale evreieşti. Acestea sunt factorii care au impiedicat-o pe Clara Haskil să
aibă succes public şi siguranţă financiară, în ciuda elogiilor pe care le
primea din partea criticii şi a muzicienilor. Mai mult, excepţionala pianistă
din România nu-şi putea găsi locul nicăieri în lume. După peregrinări datorate
persecuţiilor fiindcă era evreică, Clara Haskil încearcă să îşi găsească un loc
stabil, în afara României. În Elveţia susţine peste 20 de concerte. E ţara în
care doreşte să rămână, dar demersurile decurg greoi: nu avea viză de şedere şi
nici permis de muncă. În 1942, pianista s-a stabilit la Vevey. În 1943, Dinu
Lipatti o urmează, ca profesor la Conservatorul din Geneva. Între 1952 şi 1957,
Clara Haskil susţine peste 80 de concerte pe sezon, în Europa, Statele Unite şi
Canada. Herbert von Karajan o invită într-un turneu prin lume, iar succesul
Clarei este desăvârşit.
La capătul străzii pe care a locuit pianista, într-un
apartament modest, este o veche fântână arteziană cu ceas şi cu apă minunată,
unde ne potolim setea. Apa aceasta rece, naturală, inegalabilă, seamănă cu
talentul genuin al Clarei Haskil: nestăvilit, unic, dar modest şi profund.
Pasiune puternică într-un trup fragil, Clara Haskil a lăsat o moştenire
muzicală excepţională, pe care România abia cum începe să o aprecieze, în
cercuri mai largi. Victimă a neputinţei trupeşti şi a unei perioade politice ruşinoase
pentru multe medii politice europene, Clara Haskil a atins gloria abia la
vârsta de 55 de ani. Gloria, însă, a ţinut puţin. La 6 decembrie 1960, însoţită
de sora ei, Lili, sosea cu trenul la Bruxelles pentru concertele pe care urma
să le susţină împreună cu violonistul belgian Arthur Grumiaux. În gară, se
împiedică şi cade pe treptele de beton, suferind un traumatism cranian. A doua
zi se stinge din viaţă, cu o lună înainte de a împlini 66 de ani. A fost
înmormantată în cimitirul Montparnasse, din Paris.
În 1962, în Vevey s-au pus bazele unei asociaţii care
poartă numele Clarei Haskil şi care, din 1963, o dată la doi ani, acordă un
premiu unui tânăr pianist. Premiul constă într-o bursă de studii în Elveţia, în
valoare de 20.000 CHF (aproximativ 13.500 €). În anul 1995, bursa „Clara
Haskil” a fost câştigată de pianista Mihaela Ursuleasa iar în 2007, de Alina
Elena Bercu. Din 2014, şi la Sibiu se desfăşoară un festival de muzică clasică,
ce îi poartă numele.
…Închid calculatorul şi rămân câteva minute în linişte,
pe terasa cafenelei unde m-am oprit să citesc pe internet despre pianista Clara
Haskil, născută la Bucureşti. Îmi închipui mâinile delicate ale artistei, cu
degete neobişnuit de lungi, despre care se spune că puteau cuprinde 12 clape de
pian. Din piaţa mare a oraşului Vevey, plutesc spre lac sunete prelungi de
alpfon, instrumentul tradiţional elveţian, asemănător unui bucium. Pornesc spre
piaţă, unde se desfăşoară un vesel festival al muzicii stradale, dar nu înainte
de a reciti în şoaptă placa în franceză, de pe clădirea în care a locuit Clara
Haskil. Ating uşor zidul cu vârfurile degetelor, ca un fel de omagiu modest: „Pianista
Clara Haskil, locuitoare a oraşului Vevey, născută la Bucureşti în 1895, a
locuit în această casă din 1951, până la moartea sa din 1960.”
Mihaela Bucin
Comentarii
Trimiteți un comentariu