Primul cuvânt pe care l-am scris în viaţa mea a fost
NÉPSZABADSÁG. Aşa, cu litere mari. Nu pentru că atunci, la vreo doi ani şi
jumătate, aş fi avut o orientare politică de stânga, şi nici pentru că aş fi
ştiut de pe atunci că peste douăzeci şi ceva de ani voi deveni jurnalistă, ci pur
simplu pentru că acesta ziarul la care erau abonaţi părinţii mei. Generaţia mea
şi a părinţilor mei a crescut cu acest acest ziar. Un cotidian care peste
câteva săptămâni ar fi împlinit 60 de ani de la înfiinţare, dar a cărui
apariţie sâmbăta trecută a fost oprită.
Motivele? Oficial, autorităţile centrale dau vina pe
deficitul pe care l-a acumulat redacţia ziarului în decursul ultimilor ani, cât
şi pe faptul că a scăzut numărul abonaţilor ediţiei tipărite (la vreo 40 de
mii). Neoficial, însă, toată presa sau partidele de opoziţie care mai au
curajul să-şi spună părerea consideră că unii guvernanţi s-au răzbunat pe acest
ziar din cauza criticilor dure din ultimele săptămâni.
Într-o ţară, aşa-zis,
democratică desfiinţarea, blocarea de sus, de la cel mai înalt nivel politic, a
apariţiei unui ziar care până de curând a fost cel mai citit din toată Ungaria
(varianta online fiind şi acum cea mai populară) este un gest dictatorial,
antidemocratic şi un pas extrem de periculos. Sistarea apariţiei ziarului i-a
supărat nu doar pe abonaţi, dar în primul rând pe sutele de intelectuali, scriitori,
poeţi, etc. care au avut ca singurul loc de publicare în acest cotidian.
Népszabadság-ul de azi nu mai este Népszabadság-ul din anii 1950–1960. La fel
ca orice revistă cu un trecut de mai multe decenii, este istoria noastră. Azi
locul cronicarilor este ţinut de ziarişti. Ei sunt cei care consemnează
evenimentele aşa cum au fost trăite ele, prin ziare simţim pulsul societăţii
din diferitele vremuri.
Fără să fim consideraţi lipsiţi de modestie sau obraznici
pentru că avem curajul să facem o paralelă între Népszabadság-ul de 60 de ani
şi revista tradiţională a naţionalităţii noastre, Foaia românească, de 65 de
ani, ne-am întrebat mult zilele acestea: oare este inevitabilă dispariţia,
desfiinţarea unei publicaţii ce apare de mai multe decenii? Mai pot fi acuzate
Népszabadság-ul sau Foaia românească de azi că sunt scrise în spirit comunist,
numai pentru că au fost fondate în acele vremuri de care unii ar vrea să uite
că au existat? Acum câţiva ani am primit şi noi această critică. Şi degeaba
ne-am cerut scuze de la mai marii noştri (se înţelege: conducerea AŢRU) că noi,
cei care azi facem presă românească în Ungaria, nu putem fi numiţi comunişti,
pentru că pe acele vremuri noi eram elevi de şcoală şi nici măcar UTC-işti nu
am mai apucat să fim. Degeaba. Atunci când liderii politici, fie ei maghiari
sau din rândurile naţionalităţilor, nu înţeleg (pentru că nu le convine)
critica jurnalistică, nu acceptă presa de investigaţie, deoarece prin asta nu
pot ei manipula majoritatea populaţiei, găsesc tot felul de motive prefăcute.
În acest moment nimeni nu ştie ce va mai urma. Până când
mai este liber cuvântul în Ungaria. Trăim vremuri tulburi. Ne cântărim fiecare
cuvânt de frica să nu deranjăm prea mult.
Eva Şimon
Comentarii
Trimiteți un comentariu