21 oct. 2016

Naţionalităţile din Ungaria şi 1956*

Desfigurarea politicii din anii ’50–60 din Ungaria a condus la probleme asemănătoare şi în rândul naţionalităţilor din ţară. Revoluţia Ungară din 1956, din perioada guvernării lui Nagy Imre, a influenţat în mod divers aceste comunităţi. Cele patru naţionalităţi: germanii, sârbii, slovacii şi românii au reacţionat foarte diferit la mişcările pornite în toamna anului ’56.


Aspiraţii
Printre revoluţionarii din Budapesta care tânjeau pentru un trai şi viitor mai bun, dorinţă care de fapt reprezenta voinţa tuturor cetăţenilor asupriţi de dictatura comunistă, se aflau nu doar unguri ci şi tineri de alte naţionalităţi. Revoluţia nu a avut un aparte scop al naţionalităţilor, însă speranţa libertăţii a atras şi atenţia acestor grupuri etnice din Ungaria. Unele naţionalităţi se retrăgeau de la orice fel de activitate revoluţionară şi se aşezaseră pe o poziţie de aşteptare, iar altele aleseseră asimilaţia cu poporul majoritar. În timp ce tinerii revoluţionari luptau pentru libertate în străzile Budapestei, naţionalităţile îşi aşezau pe hârtie programul aspiraţiilor lor.
Până când germanii se fereau de activităţi, slovacii cereau desfiinţarea predării în mod obligatoriu a limbii slovace în şcoli, sârbii, prin publicarea apelului intitulat „Ce vrea naţionalitatea sârbă din Ungaria”, cereau remedierea persecuţiilor recent trecute şi alegerea în mod democratic a unei conduceri în fruntea uniunii lor, care să−şi manifeste activitatea bazată pe organizaţiile locale.


În acelaşi timp, românii erau nemulţumiţi cu revista editată de Uniunea Democratică a Românilor din Ungaria, intitulată Libertatea Noastră, şi au pregătit publicarea unui ziar nou cu titlul Gazeta Română, care a recunoscut preoţii ca şi conducători spirituali, preoţi care până atunci erau desconsideraţi, şi au considerat importantă intelectualitatea pentru menţinerea identităţii naţionale care era pe-atunci cam subţirică.

Către cititorii noştri
Acest titlu îl poartă editorialul „Comitetului de Redacţie al Gazetei Române”, care apare în felul următor: O naţiune trăieşte prin limbă, a spus marele poet maghiar, Kölcsey Ferenc. Adevărul acesta şi pentru noi e valabil. Pentru românii din Ungaria cultivarea limbii materne nu e numai o necesitate, ci chiar o datorie.
Iată de ce trebuie să ţinem la gazeta noastră, al cărei scop principal este tocmai popularizarea şi răspândirea limbii în rândurile populaţiei de naţionalitate română din ţară.
„Gazeta Română” şi-a propus să se deosebească cu totul de fosta gazetă „Libertatea Noastră”. Să informeze mai conştiincios şi mai cinstit tabăra cititorilor. Să publice ştirile şi evenimentele cele mai interesante din ţară şi străinătate, şi natural localităţile cu populaţie română din ţara noastră. Noul Comitet redacţional va da o importanţă deosebită limbajului în care va fi scrisă „Gazeta”. Vom scrie pe înţelesul tuturor într-o limbă neaoş românească evitând maghiarismele, dar şi expresiile necunoscute de majoritatea poporului de aici.
Ştirile şi articolele pe care le vom publica vor avea scopul să contribuie la ridicarea culturală a poporului, şi a apăra interesele, iar nu a minţi şi înşela. Natural munca noastră numai atunci va da roadele aşteptate dacă vom fi ajutaţi de toţi oamenii de bună credinţă din ţară: pedagogi, plugari, meşteşugari, preoţi, funcţionari, cu un cuvânt toţi aceia care constituie naţionalitatea română din Ungaria şi privesc cu bucurie răspândirea limbii noastre. Sperăm că vor fi mulţi cei care înţeleg chemarea noastră.
Gazeta Română a apărut la 7 decembrie 1956, la Jula, acesta fiind primul şi ultimul număr al revistei, care de fapt nu avea o atitudine revoluţionară împotriva conducerii Ungariei, ci autorii ei au vrut să-şi exprime nemulţumirea faţă de mentalitatea „Libertăţii Noastre”, organ al Uniunii Democratice a Românilor din Ungaria.


Naţionalităţile au rămas devotate
Desfigurarea politicii din anii ’50–’60 a condus la probleme asemănătoare şi în rândul naţionalităţilor, prin care s−a ajuns la scăderea şi regresarea acestor grupuri. Istoricii maghiari susţin că după victoria trupelor sovietice în Ungaria, guvernul lui Kádár János, care se numea Guvernul maghiar revoluţionar muncitoresc-ţărănesc, nu a condamnat naţionalităţile pentru comportamentul lor din timpul revoluţiei, însă naţionalităţile intimidate au văzut de bine să-şi exprime devotamentul faţă de partid în timpul terorii după stingerea revoluţiei.
Evenimentele după revoluţie au avut şi o victimă din rândul românilor din Ungaria. Elisabeta Maniu a fost acuzată cu abuzul portarmelor, a fost condamnată la moarte şi a fost împuşcată pe 2 februarie 1957, la Bichişciaba. Deoarece activitatea ei nu avea legături cu cerinţele românilor din Ungaria – vroia doar să se împotrivească trupelor sovietice – comunitatea românească nu a semnalat să fi fost interesată în această cauză.
Revoluţia şi contra-revoluţia au avut efectele lor asupra conducerii naţionalităţilor, conducătorii uniunilor de naţionalitate fiind schimbaţi. Conducătorul Uniunii Democratice a Românilor din Ungaria a devenit Petru Silaghi. Revistele acestora nu au fost publicate timp de un an, abia în toamna anului 1957 au apărut cu nume noi: Neue Zeitung (german), Narodne Novine (sârb), Ludove Noviny (slovac) şi Foaia Noastră.


(*Articol reluat dintr-un număr mai vechi al Foii româneşti, cu ocazia aniversării a 60 de ani de la evenimentele Revoluţiei Maghiare din 1956. Autor: Rita Pătcaş)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...