Una
dintre lecturile mele preferate, în materie de carte de bucate, este volumul de
peste o mie de pagini a lui Radu Anton Roman, „Bucate, vinuri, obiceiuri
româneşti”. Cartea nu este o simplă colecţie de reţete, deoarece cuprinde şi
descrierea obiceiurilor culinare din diferitele zone ale României, întregite cu
poveşti străvechi şi vorbe de suflet. Răsfoind deunăzi acest volum, la pagina
94, dau de un articol scris în grai cu titlul „Cum să băga cureti în hărdău?”,
o reţetă tradiţională din Chitighaz, culeasă şi publicată de Lucia Borza (n.1928–m.2016)
în nr. 17/2 din anul 1996 al revistei de etnografie şi folclor „Izvorul”. M-a
uns la suflet să citesc despre o tradiţie culinară de la românii din Ungaria
cuprinsă într-un volum foarte însemnat în literatura gastronomică din România.
Deoarece suntem tocmai în perioada când se pune varza la butoi, adică „curetiul
în hărdău”, redăm mai jos această reţetă culeasă la Chitighaz şi povestită de Floarea
Santău (n.1905–m.1989).
Apu întinde măsăriţa asta care zîc că iera la
pită, întinde măsăriţa ceie colo pă pătuţ. La tătă casa iera pacele vremuri,
zîce pătuţ cătă iel, inde nu iera aşternut. Acolo punei tăte căpăţînele, acolo
mîndru, le aleje, că noa, asta a fi bună dă umplut, care iera mîndră, rotundă.
Care iera mai turtită, aceie o tăie cu jilăuu sara, ş-ap-oatunce ne strînjem şi
băgam curetiu. Tăţ cocenii dă la cureti îi mîncau pruncii. Pune coşara ce dă
paie jos, uă covata iera mai cu cinste, pune covata, apu cum şide pă scauăn,
aiice îi pune ceva albi, lua jilăuu, apu tăie. Şi noi nu ne putem împărţi, care
sîntem mai tistaş pă picioare să călcăm curetiu. Ş-apu atîta trăbuie să-l chelci
pînă ieşe moare.
– Nu
trăbuie sărat curetiu?
– Dară nu. Ţipa pă fund la hărdău o brîncă dă
boabe dă cucuruz, ş-ap-oapoi pune cureti mînînţăl, apu ţîpa frunză d-aşte dă
„babérlevél)”, piperi, cît-o brîncă dă sare, piparcă usturoaie, ap-oatunce
pune-on rînd dă căpăţîni, apu iară ţîpa mînînţăl, şi iară păstăi el piperi, şi
sare, şi „babérlevél”.
Iera care ţîpa şi chimimog.
Ap-oatunce,c are iera acolo-n hărdău, tă
roată, tă roată, tă călca, tă călca pînă (…). Atîta trăbuie să-l chelce pînă
făce spumă, şi ieşe moare.
Ş-apoi pune păi el doajile cele ş-ave şi şitău
cu care-l strînje. Ş-ap-oapoi astupa c-o măsăriţă hărdăuu, şi-l lăsa pînă să
acre la cald, lîngă şpohert. Ş-apu cînd iera acru îl scote în cămară.
Beiem pă moare dă cureti. Îl spăla, că tă’ la
doauă zîle, şi-n tătă zî, trăbuie să-l spele cînd să acre.
– Cum îl
spăla?
– Ap-oatunce cînd îl spăla, îl dăstrînje,
ş-ap-oatunci să lăsa moare jos, şi rămîne d-asupra pă scînduri spume ceie şi
urîţalea ceie. Aceie tăt’ o strînje, cu apă caldă cu spălătoare, şterje hărdăuu
roată, şi luua scîndurile, şi le spăla tăte bine, cu apă caldă, şi le şterje,
şi le pune napoi pă cureti, şi iară-l strînje, şi iară ieşe atunce moare ceie
curată.
Informatoare:
Floarea Santău, Chitighaz (născ. 1905)
Culegere
de Lucia Borza
Comentarii
Trimiteți un comentariu