29 nov. 2016

Cercetări antropologice şi etnologice la românii din Ungaria în anul 2006 şi azi

Pe 29 octombrie, Catedra de română a Universităţii din Seghedin a organizat o întâlnire de lucru cu titlul „Populaţii româneşti din Ungaria: terenuri şi probleme de reflecţie”, în cadrul căreia s-a discutat despre cercetările la comunitatea românească din Ungaria în anul 2006 şi reluarea acestora în 2016. Cercetările au fost conduse de doamna prof. dr. Otilia Hedeşan, prorector al Universității de Vest din Timişoara. La întâlnirea de lucru au ţinut prelegeri următorii cercetători: Mihaela Bucin – „Terenul etnografic este un privilegiu. Repovestiri din Chitighaz”; Corina Popa – „Viaţă privată şi obiceiuri culinare la românii din Chitighaz. Un dialog reluat cu Maria Pilan Kalcso”; Monica Vlad – „Graniţe şi povestitori. Privirea retrospectivă şi reinterpretarea terenului”; Nicoleta Muşat – „De ce scriem jurnal de teren. Câteva observaţii autoetnografice”; Oana Florea – „De la jurnalul de teren la memorii. Un altfel de discurs”; Otilia Hedeşan – „În loc de concluzii. Un teren revizitat: documente etnologice şi probleme de studiu”.

Despre scopul acestor cercetări antropologice şi etnologice ne-a mărturisit doamna Otilia Hedeşan:
– Ne-am decis în cursul acestei veri să punem în lumină o parte dintre informaţiile culese în 2006 în teren şi nevalorificate până acum. Mai ales, lungile discuţii pe care le-am avut cu diferite bătrâne din Micherechi, Chitighaz, Bătania, Otlaca-Pustă, povestiri din care am aflat despre viaţa lor cotidiană, ce lucrează oamenii, cum mănâncă, cum se îmbracă, etc. Deja în această toamnă am început să-i căutăm pe cei cu care am povestit acum zece ani. Din păcate, unii dintre aceştia nu mai sunt în viaţă, iar în aceste cazuri, povestirile care au fost înregistrate cu ei, fotografiile pe care le-am făcut atunci, sau fotografiile lor de familie care au fost scanate, toate acestea au rămas mărturie despre oameni care au fost şi care într-un fel au marcat viaţa acestor sate. În comunităţile locale, am fost îndrumaţi către aceste persoane, ca fiind vârstnice şi ca ştiind o mulţime de lucruri despre propriile comunităţi şi propriile tradiţii.
Eu cred mai mult în interacţiunea personală şi umană cu interlocutorul, decât într-o direcţie, să spunem, naţională, patrimonială, potrivit căreia interlocutorul, om dintr-un sat, se simte dator să povestească unui cercetător pentru ca lucrurile acestea să nu se piardă. E o componentă importantă şi asta, care a fost prezentă în cercetările de până acum 20–25 de ani. Însă, în momentul de faţă, marile antologii de tradiţii sunt cam scrise.
Cred că e momentul să publicăm o carte despre această viaţă de zi cu zi din satele în care au trăit sau trăiesc români în Ungaria. Eu sunt originară de la Pecica, adică vin dintr-o comunitate ale cărei obiceiuri, obişnuinţe sunt aproape ca şi cele din Ungaria. Pentru mine este foarte interesant faptul că regăsesc informaţii despre viaţa aceasta obişnuită, informaţii „ascunse”, care nu erau interzise, ci pur şi simplu nimeni nu a avut disponibilitatea să stea şi să asculte lungile poveşti ale oamenilor. Aceste lucruri aş vrea să fie adunate mai devreme sau mai târziu într-un volum dedicat acestor sate.
Vreau să vă spun că, în urmă cu multă vreme după anii 1990, când am început să lucrez în comunităţile de români din afara graniţelor României, mai ales în Balcani, puneam întrebarea: ce credeţi, dacă o să vin peste 10, 20 de ani o să mai vorbească cineva româneşte în satele astea? Foarte adesea mi se spunea: n-are să mai vorbească nimeni… Ei bine, m-am întors peste 15, 20 de ani şi se vorbeşte în continuare limba română. Ceea ce înseamnă că adesea suntem mai pesimişti decât este viaţa. Realitatea este mult mai complexă. Comunităţile nu mor atât de repede cum ne închipuim noi.

E.Ş.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...