5 ian. 2017

160 de ani de la naşterea întemeietorului comunei şi a bisericii ortodoxe din Otlaca-Pustă - Ştefan Rusu, zis Părădaica, între poveste şi legendă

În anul 2007, la iniţiativa doamnei Eva Bocsor Karancsi, preşedinta Asociaţiei Culturale Române „Mihai Purdi” din Otlaca-Pustă a apărut o mică broşură despre istoria comunităţii româneşti din Otlaca. Acest volum prezintă şi câteva date şi poveşti despre întemeietorul comunei Ştefan Rusu. Cărticica a apărut aniversând 150 de ani de la naşterea lui Ştefan Rusu. Acum când se apropie aniversarea de 160 de ani, pe 11 ianuarie, reluăm acel fragment din volumul bilingv „Poveste sau realitate?” care prezintă transcrierea unui interviu cu Ioan Ungureanu (81 ani) din Grăniceri (Otlaca Mare, România), realizat în anul 1999.
 
– Vă rog să ne povestiţi încă odată despre întemeietorul bisericii de la Pusta Otlăcii din Ungaria, despre care ne-aţi povestit aici în stradă săptămâna trecută. Ce aţi auzit despre Ştefan Rusu de la strămoşii dumneavoastră?
– Ştefan Rusu era foarte mare gospodar, mare proprietar de avere şi era băştinaş cetăţean din Grăniceri din moşi strămoşi. Odată s-a întâmplat: avea vecini cum avem şi noi, şi în fundul grădinii stătea bace Florea, mai bătrân decât mine acuma, avea vreo 91 de ani. Bace Florea săpa în grădină o groapă pentru cartofi. Săpând, dădea de nişte pietre mari: Oare ce o să fie acestea? Săpând mai adânc a descoperit patru pereţi în care erau 2 morţi, adică oasele. A aflat şi o ladă în care erau farfurii şi alte lucruri de aur şi de argint. Mărimea nu pot să v-o spun, aşa se zice că în două coşuri erau. Bace Florea nu şi-a dat seama, nu ştia ce sunt, nu a ştiut carte, şi după ce s-a întâlnit în grădină cu tânărul Ştefan Rusu – asta era cam în 1870 – a zis:
– Măi Ştefan, hai să-ţi povestesc întâmplarea, cum am umblat azi cu îngroparea cartofilor. Am săpat o groapă şi am aflat multe farfurii.
– Bace Flore, puteţi să-mi arătaţi şi mie?
El şi-a dat seama ce a aflat, că era om cu carte, iar bătrânul era analfabet.
Zice:
–Bace Flore, mi le vinzi mie? Îţi dau 3 măji de grâu pe ele.
– O maică, zice bătrânul, i-a făcut mare plăcere că i-a dat atâta grâu.
După asta tot s-a gândit, oare ce fac cu ele, dacă le predau, le iau pe toate de la mine ăştia de la stat. S-a hotărât că o parte le ascunde, şi o parte să le declare, cele declarate acuma se găsesc la muzeul din Budapesta. N-a ştiut nimeni de ele, cam 20 de ani nici nu le-au verificat. Între timp, bătrânul bace Flore a murit, şi nimeni nu a ştiut despre ele. După 20 de ani au început să verifice că au fost de aur, de argint, diferite lucruri cu valori extraordinare. S-a dus la Belgrad, la capitala Serbiei, la Viena, în capitala austro-ungară, la Budapesta şi la Berlin. După aceasta a făcut relaţii cu mina de aur, din Satu-Mare, din Maramureş. Era ca client de vânzător de aur pentru o sumă foarte mare pentru 20 de ani.
– No, ce se-ntâmpla: Oamenii în vremea aceea au fost superstiţioşi, adică credeau în tot (dracul etc.) erau cântălăraşi. El avea muncitori care şedeau aici la Grăniceri. Când mâncau la masă, avea un aparat care era în camera cealaltă şi făcea zgomot, scârţâia. Spunea că asta face dracul, se scoală de la masă şi duce pâinea, şi carnea la dracul să-l mângâie, să se sature. (Avea acolo unu care manevra.) Toată lumea zicea:
– E flămând dracul, şi duce de mâncat să-i aducă bani.
– Aduce dracul bani la Părădaică, ziceau sătenii.


– Ce s-a întâmplat mai departe?
– Avea o sumă mare de bani, ce fel de bani?! Coroane de aur! Părădaică, cu coroană de aur. Părădaică i-a fost numele de poreclă, la noi la Grăniceri toţi oamenii au nume de poreclă. Adică numele lui era Ştefan Rusu, care nume l-a primit de la părinţii săi. Tot s-a gândit ce să facă cu banii. O parte i-a investit: în Grăniceri nu a avut curaj să facă mai mare investiţie, a luat pentru biserică clopot mare, prapore şi diferite lucruri necesare. Odată a primit ceva veste că groful de la Pusta-Megyes – cum îl cheamă acuma Otlaca-Pustă – că vinde groful pământurile de acolo. Nu ştiu că 1200 hectare sau mai mult. După asta prindea caii la căruţă, care nu e prea arătos, cu doi cai răi, îmbrăcat prost, în loc de nasturi la braţe s-a legat cu ştreang, căruţa toată încălită de baligă de găină, caii se dădeau unu la altul, aşa de slabi erau, şi un snop de tulei pe care a şezut. Cine l-a văzut credea că vine un om beţiv. El avea un palton până jos la pământ. Banii îi punea într-un fel de săculeţ, şi-i punea sub paltonul lung. În lumea aceea erau pe drum mulţi tâlhari, şi a trebuit să-l ascundă să nu vadă nimeni că el are bani. Atunci nu era buletin, oamenii erau analfabeţi. Astfel s-a dus acolo la Pustă să cumpere pământ de la grof. Acolo s-a adunat şi cumnatu-s-o’ Mihai Drăgan, dar n-a avut bani să cumpere toată averea. Avea acolo vaci, boi, cai, şi alte animale, adică o agricultură bogată. Şi acolo locuiau oameni români şi unguri. După ce ajunsese la Pustă, a vrut să intre la grof, dar portarul a zis: – Eu te las să intri, dar nu ştiu dacă groful te primeşte sau nu.
A intrat totuşi înăuntru şi zise:
– Bună ziua, domnule grof. Am venit să cumpăr pământul de la dumneata.
– Ieşi afară orbeţule! Tu vrei să cumperi pământul meu?, şi l-a dat afară groful.
Apoi a ieşit, s-a dus în curte şi s-a întâlnit cu cumnatu-so’.
Cumnatul l-a întrebat:
– Măi Ştefane, ai fost înăuntru să vorbeşti cu groful?
– Am fost, dar m-a dat afară, şi m-a făcut orbeţ?
– Ah!, spune cumnatul. Stai puţin! Sigur că dintre mulţi cumpărători care au trecut pe la el nu te-a cunoscut. Mulţi cumpărători au fost acolo, dar nici unul nu a avut atâţia bani să cumpere toate averea, numai parţial.
Mihai Drăgan a cunoscut groful, şi a dat atenţie lui Ştefan. Acesta s-a dus înapoi şi stând în picioare groful imediat i-a oferit un scaun, şi Ştefan Rusu i-a spus:
– Domnule, nu te uita la iştrang, uită-te la asta. Şi-a scos banii de sub palton, şi i-a arătat banii de aur.
– Domnule! strigă groful. Atâţia bani?!
După asta a stat de vorbă cu el.
– Domnule, cât ceri pentru averea aceasta cu oameni, cu animale cu tot?
– Costă atâta… (nu-mi mai amintesc cât).
S-au înţeles, pe urmă a zis groful:
– Tot ţi-l vând fără cocie şi cai, pentru că ultima oară cu asta o duc pe fiica mea la gară. Asta a fost o sumă colosală.
Când a fost în ziua următoare, Ştefan Rusu s-a dus la Pustă, a scos o masă şi un scaun în ocol, s-a urcat pe scaun şi de pe scaun pe masă, şi a zis:
– Chemaţi pe toţi din sat aici, pe mici, pe mari, pe copii, să nu lipsească nimeni.
Le-a dat bună ziua, că toţi au fost români (el vorbea limba maghiară).
– Nu fiţi îngrijoraţi, eu vă dau pământ, eu am să vă ajut, vă fac un sat nou. Aduc preot, aduc dascăl, numai să nu plecaţi după moşia mea. Vă dau trei iugăre de pământ.
Oamenii toţi s-au uitat unu la altul, şi după ce a plecat au spus:
– Mă, ăsta-i nebun, ăsta nu e normal.
Între oameni a rămas impresia că e zăpăcit de cap.
Când a fost a doua zi s-a dus la Pustă cu inginerul şi au măsurat pământurile. Văzând acest lucru oamenii ziceau: „Asta nu e glumă”.
Inginerii au făcut măsurătorile pentru catastral, şi pentru stabilirea satului nou.
*
– Bace Ioan de unde ştiţi povestea aceasta?

– Toţi ştiu din sat că el a fost fondatorul acestei localităţi, cu sprijinul şi pe cheltuielile lui a făcut totul pentru românii din Pustă, care au fost împrăştiaţi acolo sub razele soarelui.”


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...