18 ian. 2017

ISUS SALVATORUL - Concert festiv de Crăciun, în Biserica Baptistă din Chitighaz

Gata îmi este inima să cânte, Dumnezeule! Voi cânta, voi suna din instrumentele mele; aceasta este slava mea! (Psalmii 108:1)

În prima zi de Crăciun am luat parte la a doua ediție a Concertului festiv din Biserica Baptistă din Chitighaz, susținut de profesioniști care și-au început activitatea muzicală în copilărie, în fanfara bisericii, și-au continuat studiile la școli și la conservatoare de muzică, fiind în prezent instrumentiști profesioniști (cei mai mulți, suflători) în diferite orchestre din Ungaria și străinătate. Unii sunt încă studenți, alții profesori de instrument, câțiva sunt deja pensionari.
Două lucruri au fost evidente încă de la primele acorduri: pasiunea acestor artiști pentru muzică și dragostea lor pentru locul natal și pentru comunitatea baptistă, care i-a așteptat cu căldură. Dincolo de calitatea ireproșabilă a concertului, este uimitor faptul că, de fapt, toți acești muzicieni se trag din câteva familii care au un strămoș comun. Ei sunt urmașii acelor câțiva români înrudiți, din Chitighaz, care s-au pocăit la sfârșitul secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea și care au format o comunitate înfloritoare, din care au pornit în lume atât lucrători binecuvântați cu har pentru a trudi în via Domnului, cât și muzicieni talentați care au datoria să cânte spre gloria și lauda Creatorului nostru.


Unul dintre muzicienii octogenari, fost membru al Orchestrei Maghiare de Stat și profesor de trombon la Şcoala de muzică „Liszt Ferenc”, a avut o mărturie emoționantă (în limba maghiară), pe care o rezum mai jos:
Era la începutul anilor 1950. Noi locuiam la sălaș spre Medgyes, în afara Chitighazului. Părinții m-au trimis în sat, la bunicul, zicându-mi:
– Spune-i să-ți scrie o poezie, pe care să o reciți duminică, în adunare!
Era primăvară. Moșu-meu s-a bucurat de cerința mea și ne-am dus amândoi în grădină. Avea grădină mare, cu mulți pomi, erau toți înfloriți. Adia vântul, se scuturau petalele florilor… Mi-a zis bunicul.
– Vezi tu ce frumusețe avem noi înaintea ochilor? Toate acestea sunt de la Dumnezeu, El a făcut cerurile și pământul. El a făcut pentru noi această lume minunată!
Și bătrânul s-a așezat în iarbă, a deschis caietul său cu poezii și cântări și, cu creionul ascuțit cu briceagul mi-a scris o poezie lungă, în română, pe care am învățat-o pe de rost și am spus-o apoi în biserică, la serviciul de duminică dimineața… Acest bunic al meu a fost strămoșul nostru înzestrat de Domnul cu har artistic. Așa au fost și frații lui, oameni de bază în biserica aceasta!”


Maestrul ne-a mai povestit cum a început să cânte la un instrument de suflat, la îndemnul profesorului instructor al organizației de pionieri de la școală, adică, practic singur, doar prin talentul pe care l-a avut. Și cum, după ce a terminat școala din sat, s-a prezentat la examenul de la școala de muzică. Acolo, după ce a suflat cele două piese pe care le știa, la cererea comisiei să solfegieze un fragment dintr-o melodie, a făcut ochii mari fiindcă nu a știut ce înseamnă cuvântul „a solfegia”. Talentul său era nativ, primit fără niciun merit de la Domnul, iar comisia l-a declarat admis la cursurile școlii de muzică.


Apoi, profesorul octogenar a dus la buze instrumentul care l-a însoțit toată viața și ne-a cântat unul dintre cele mai profunde imnuri creștine, pe care îl cunosc toți evanghelicii. În suedeză la origine, textul cântării e tradus în zeci de limbi și cântat în mii de biserici. Ne vorbește despre cum un om se poate transforma, în clipa în care realizează că lumea în care trăiește e toată creația lui Dumnezeu. Această revelație ne declanșează dorința de a înălța cântări de laudă Creatorului și de a recunoaște că pe poteca pocăinței, deși a rămas la fel de îngustă ca acum peste două mii de ani, mai au încă loc să pășească mulți oameni. Se știe cu precizie cine și când a scris textul imnului: Carl Gustav Boberg, în 1885. În ungurește și în românește, însoțiți de sunetul instrumentului de alamă, am cântat cu toții Domnului. Cei care Îl cunoaștem, cu recunoștință că ne-a strigat pe nume, iar cei care încă nu s-au apropiat de El, cu promisiunea că vor fi pomeniți în rugăciunile noastre din ziua de Crăciun și din fiecare zi:
O, Doamne mare, când privesc eu lumea
Ce ai creat-o prin al Tău Cuvânt,
Şi fiinţele ce-mpodobesc natura
Cum le-ntreţii cu braţul Tău cel Sfânt,
Atunci îți cânt, măreț Stăpânitor:
Ce mare ești, ce mare ești!
Cred că în memoria fiecărui evanghelic, această melodie derulează un anumit film. A fost clar că pentru maestrul Tivadar Stan, muzician de origine română baptistă din Chitighaz, înțelegerea lumii ca minunată creație divină s-a petrecut atunci, în copilărie, în grădina cu pomi scuturându-se de floare pe caietul bunicului care scria în română, o poezie lungă, o poezie de dragoste pentru Dumnezeu.
Mihaela Bucin

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...