Antonia Jivan şi Cristofer Paksi, „actori” pe scenă şi în viaţă

Antonia Jivan şi Cristofer Paksi sunt doi tineri români din Ungaria, elevi ai Liceului românesc „Nicolae Bălcescu” din Jula. Cristofer este din Micherechi, iar Antonia este arădeancă, însă de ani buni locuieşte cu familia la Bătania. Fiecare este pasionat şi de altceva în afară de actoria pe care o practică de când au devenit liceeni şi pe care au însuşit-o la „școala de teatru amatori” a liceului. Aici au pe parcursul anului şcolar o dată pe săptămână repetiţii organizate sub îndrumarea regizorului Nora Tiu Chiriac, din Oradea şi prof. Vera Cser, liderul trupei din Jula. De anul trecut, teatrul şi-a îmbogăţit repertoriul cu piesa „Comedia nu există”, de Dumitru Solomon. Aceasta a fost prezentată recent şi la ultimul eveniment organizat la Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, unde cei doi interlocutori ai noştri s-au remarcat prin originalitatea rolurilor jucate.

Antonia Jivan: – Eu am trei rolului în această comedie. În prima parte joc rolul unui detectiv, care se interesează de opiniile spectatorilor ieşiţi de la o piesă de teatru. Sunt de fapt spionul care trebuie să intimideze pentru a afla ce doreşte. În cea de-a doua parte a piesei joc rolul unei vecine microbiste, care este înnebunită după telenovele. În a treia scenă a piesei sunt o fetiţă naivă, nătângă şi bucuroasă de orice…

Cristofer Paksi: – Mie mi-a revenit în piesă rolul regizorului nebun, cu o grămadă de replici fără sens… de multe ori habar nu am nici eu ce zic, însă important este să fac senzaţie cu aceste replici grele şi haioase.

– Voi v-aţi dorit să faceţi teatru sau aţi fost aleşi pentru rolurile primite?

A.J.: – Fiind elevă de clasa a noua şi fiind nouă în liceu, eu aşa am auzit de teatrul de amatori de la o prietenă şi chiar mi-am dorit foarte mult să joc. Eu am un frate, care a făcut şcoala de actorie şi mergeam des cu părinţii la Teatrul din Arad să-l vedem cum joacă. Mi-am dorit întotdeauna ca să joc şi eu cândva. Fratele meu a terminat Universitatea de Actorie din Londra şi aşteaptă acum să găsească un post în domeniu. Aşa că am fost mândră când am fost solicitată să joc şi eu, chiar şi într-un teatru de amatori.

C.P.: – Eu sunt o fire mai glumeaţă. Doamna dirigintă Vera Cser m-a remarcat şi aşa am primit ca atare şi rolul din această piesă. Şi chiar îmi place…

– Este mai uşor să jucaţi în faţa colegilor decât în faţa publicului larg? Contează energia publicului?

C.P.: – Fiecare spectacol este altfel. În faţa colegilor poţi să joci mai lejer, sau poţi să introduci şi figuri sau glumiţe mai multe, pe care doar noi le ştim între noi. În faţa unui public mai select, de exemplu, pe o scenă de teatru mai mare sau ca de exemplu la spectacolul din luna ianuarie de la UCRU, unde publicul a fost mai aproape de noi şi atent la fiecare mişcare a noastră, sigur că trebuie să fim în formă şi să dăm tot ce avem în noi mai bun pentru a face ca piesa noastră să placă.

– Introduceţi actoria şi în viaţa de zi cu zi?

A.J.: – Acest lucru ţine de procesul de învăţare a rolului şi a textului, să încerci să înţelegi mai bine rolul pe care îl joci sigur că este de multe ori acolo în minte. Uneori şi fără să-ţi dai seama mai şi „joci”.

C.P.: – Se spune dă totul în jurul nostru este ca o mare scenă de teatru, în care fiecare dintre noi jucăm câte un rol important. Probabil că zicala aceasta este adevărată, dar pe lângă asta de când sunt la teatru de amatori recunosc că am obişnuit să „joc”, dacă nu în clasă cu colegii, atunci în pauze cu colegii de la teatru. Ne place să ne distrăm…

– Fiecare dintre voi are pe lângă teatru şi o altă pasiune. Cristofer, tu eşti dansator, iar pe tine Antonia te-am putut vedea de multe ori pe scenă ori cu dansurile, ori cântând. Care dintre aceste preocupări este mai aproape de inima voastră?

A.J.: – Într-adevăr îmi place să cânt, să dansez, îmi place să fiu pe scenă, în faţa publicului. Cred că dacă m-aş opri din a cânta sau a juca mi-ar fi dor de scenă.

C.P.: – Joc dansuri populare din şcoala generală şi cred că mi se potriveşte foarte bine asta. Nu zic că teatrul mă interesează mai puţin, însă în dans am avut reuşite mai mari, dar asta nu înseamnă că nu pun tot sufletul şi în teatru.

– Pentru anii care urmează vă gândiţi să includeţi teatrul sau actoria în planurile voastre de viitor?

A.J.: – Aş vrea să pot să continui pe viitor cu tot ce fac. Eu cred că am un suflet de artist.

C.P.: – M-aş bucura să am posibilitatea să duc mai departe teatrul şi dansul popular. Nu ştiu ce voi face după terminarea liceului, dar simt că dansul popular mă reprezintă şi este parte din cultura noastră, a românilor din Ungaria.

Anca Becan