1 feb. 2017

Gheorghe Marc, opt decenii de viaţă pentru românii din Ungaria

A plecat de mic copil din Micherechi pentru a învăţa, pentru a face mai multe şcoli decât părinţii şi bunicii lui. Mama sa, o femeie foarte bisericoasă, ar fi vrut să-l vadă preot, dar mai târziu, în anii de liceu el şi-a dorit să-l urmeze pe unchiul său şi să devină inginer agrar. Foarte repede şi-a dat seama că meseria asta nu este pentru el, astfel că a devenit profesor de română şi istorie. Gheorghe Marc a îndrăgit foarte mult învăţământul şi şcolarii români din Jula, cu toate că a profesat aici doar 12 ani. Tot restul vieţii şi l-a trăit printre românii din Ungaria, a activat printre ei, i-a reprezentat în Parlament, şi îi adună şi acum lunar pe pensionarii din Jula în cadrul unui club. Un colţ special în inima lui este ocupat de satul natal Micherechi şi de neamurile de acolo, un alt colţ de către neamurile din Săcal pe care i-a primit odată cu nevasta lui de o viaţă precum şi de către toţi românii din Bihorul unguresc, de către cei doi copii şi cei cinci nepoţi cu care se mândreşte. Şi-a trăit toată viaţa particulară şi profesională printre şi pentru românii din Ungaria. La 80 de ani, Gheorghe Marc se simte împlinit dar şi-ar dori ca mica lui comunitate să fie mai activă, mai unită şi încă mult timp românească.


Carte de vizită - GHEORGHE MARC
1937: născut pe 13 ianuarie, la Micherechi, în familia lui Mihai Marc şi Floarea Bordaş
1948: de la şcoala generală din Micherechi se transferă în noua şcoală românească de stat de la Jula
1951–1955: elev la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Jula
1955: câteva luni a fost student la Facultatea de Ştiinţe Agrare din Dobriţân pe care a abandonat-o pentru a se transfera la Facultatea Pedagogică din Seghedin
1956–1959: secţia de română şi istorie la Facultatea Pedagogică din Seghedin
1959–1971: profesor de istorie şi biologie la Şcoala generală şi Liceul „Bălcescu” din Jula, pedagog la Căminul de elevi români
1971–1979: secretar cu probleme de învăţământ la Uniunea Democratică a Românilor din Ungaria
1978–1982: director adjunct la Casa de Cultură Maghiară din Bucureşti
1983–1985: secretar general al UDRU
1985–1989: deputat din partea naţionalităţii române în Parlamentul de la Budapesta
1991–până azi: fondator şi preşedinte al Clubului pensionarilor români din Jula
1993–2002: şef de oficiu la Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria

Copilărie fericită şi vise mari
– Mă bucur enorm de mult că m-aţi căutat şi-mi ascultaţi povestea vieţii, acum, ajungând la această vârstă rotundă. Să ajungi la 80 de ani este o mare bucurie pentru mine… Îmi aduc aminte cu mare plăcere de anii copilăriei. Părinţii mei au fost printre cei mai săraci plugari din sat. Ca şi copil nu simţeam că ne lipseşte ceva, am avut o copilărie fericită. Până în clasa a 6-a am umblat la şcoala din Micherechi, şi-mi aduc aminte cu plăcere de foştii profesori, mai ales de doamna preoteasă Olah. Ea mi-a fost prima dăscăliţă, ea m-a învăţat să scriu şi să citesc. Aveam pe acele vremuri un vecin, Teodor Petruţa, cu doi ani mai mare decât mine, care s-a transferat de la Micherechi la şcoala românească din Jula, şi aşa am fost şi eu „înceluit” să vin la Jula. Părinţii şi-ar fi dorit ca eu să devin preot, maică-mea era tare bisericoasă, dar şi tata, care într-o vreme a fost şi preşedinte la comitetul bisericesc. Avem un văr, Mihai Bordaş, unul dintre primii intelectuali din sat de la noi, care şi el învăţa la Jula. Aşa am ajuns deci ca să mă înscriu şi eu la şcoala din Jula. Mi-amintesc cum părinţii m-au adus pentru prima dată la Jula, cu cocie cu cai. Atunci căminul de elevi era cu autoîntreţinere, noi trebuia să aducem de acasă făina, zahărul, tot felul de mâncare.
– Unde era atunci şcoala şi căminul de elevi români?
Căminul era acolo unde azi se află Episcopia ortodoxă, în spate. Era o singură cameră mare, totul era acolo, dormitorul, bagajele noastre. Şcoala era acolo unde apoi a funcţionat şcoala maghiară nr. 1, într-o clădire de pe strada Károly Róbert de azi. Îmi amintesc şi acum tare bine, că aici la şcoala din Jula în clasa a 6-a se preda şi franceza. Eu fiind venit din Micherechi, trebuia să dau examen suplimentar, dar unde să fiu ştiut căci doar la noi în sat nu se învăţa franceza. Tare mult m-o ajutat atunci domnul Teodor Oltean, şi aşa, cu ajutorul lui, am ajuns să fiu admis. La început, pe noi ne învăţau încă şi părintele Negru şi părintele Sabău, dar să ştiţi că de mulţi foşti profesori nu tare-mi mai aduc aminte.
– Cum vă amintiţi, nu v-a fost puţin frică să vii dintr-un sat în oraş, ca mic copil? Să trăiţi singur, fără să vă vedeţi zilnic părinţii?
– În acele vremuri veneau mulţi copii de la Micherechi la Jula. Eu am avut noroc cu Toader Crâstoreanului, cum îi ziceau lui Petruţa, despre care v-am zis că mi-a fost şi vecin, şi prieten. El a fost chiar în prima promoţie care a dat bacalaureatul la noul liceu românesc.
– Era logic apoi ca şi Dumneavoastră şi rămâneţi la acest liceu?
– Nici nu m-am gândit să plec la o altă şcoală. Am rămas la liceu, la fel ca ceilalţi colegi de-ai mei. Nu mai ţin minte anul, dar după o vreme căminul ni s-a mutat în clădirea de pe strada Vár nr. 1, unde apoi a funcţionat decenii de-a rândul. În 1951, când am ajuns eu la liceu, şcoala a funcţionat deja în clădirea bibliotecii orăşeneşti de azi. La liceu am avut-o ca diriginte pe doamna Margareta Leu, care era profesoară de matematică. La română ne-a învăţat doamna Lucia Borza. În acei ani, în şcoala românească din Jula au predat mulţi profesori maghiari şi nemţi veniţi din România.

Am îndrăgit profesia de pedagog practicând-o
– În anii de liceu deja m-am hotărât să-mi continui studiile la o facultate. Ştiam deja că nu mă voi face preot, deoarece situaţia preoţilor în acei ani 1950 a fost tot mai grea. Urmând exemplul vărului meu Mihai Bordaş, care a terminat Facultatea de Agronomie la Gödöllő, eu m-am înscris la Facultatea Agrară din Dobriţân. Am fost admis, m-am şi instalat acolo la cămin, dar după primul semestru am renunţat. Eram prieten foarte bun cu fostul meu coleg de liceu, Alexandru Hoţopan, care atunci când ne întâlneam acasă în sat mă tot întreba de ce nu mă duc şi eu să învăţ la Seghedin. Aşa am ajuns şi eu la Institutul Pedagogic din Seghedin. Până atunci eu niciodată nu m-am gândit să devin profesor, dar din toamna anului 1956 am început să învăţ acolo la catedrele de română şi istorie. Şefa catedrei de română atunci era doamna Sasi Erzsébet.
– Cum au fost acei ani de studii superioare?
– Mi s-a întâmplat un lucru interesant în toamna anului 1956, când au fost evenimentele revoluţionare. Trebuie ştiut că primele mişcări contra regimului politic de atunci s-au făcut din partea tinerilor din oraşul Seghedin. Tocmai de 23 octombrie, eu am primit o telegramă de la părinţi că a murit maica bătrână, bunica mea, deci să vin acasă. Ajungând cu trenul în gara din Micherechi, acolo mă aştepta Mihaiu lui Vasalie, aşa îl chema atunci pe poliţistul satului. Imediat m-a dus la Casa Satului şi m-a întrebat de ce am venit eu acasă. Mă suspecta că am venit acasă ca să organizez, să agit tinerii din sat. I-am zis că am venit la înmormântarea bunicii mele. Probabil că nu m-a crezut pentru că mi-a dat aşa două pălmi peste obraz că nu o să le uit niciodată. Până la urmă s-a convins că nu l-am minţit.
– În timpul facultăţii când aţi simţit că v-a venit pofta de a preda?
– Atunci facultatea a durat doar trei ani, iar în timpul studiile am şi predat, deoarece am dat ore particulare la un copil de şcoală generală, şi practicând cu el ceea ce am învăţat eu la catedre, mi-am dat seama că îmi place foarte mult să predau, să mă ocup de copii. Am avut şi mare noroc, pentru că am primit post la şcoala din Jula, deci m-am reîntors de unde am plecat. Nu toţi care şi-au dorit să ajungă la şcoala din Jula au avut norocul meu. Aşa am ajuns ca din 1959 până în 1971 să predau la şcoala românească. Un lucru foarte interesant însă că niciodată nu am ajuns să predau româna, deoarece mi-au dat numai ore de istorie şi biologie. Sunt mândru că de la orele mele de biologie mulţi copii de atunci şi-au dorit să se facă medic, cum sunt Aurel Otlăcan, Ioan Novac şi alţii.

O viaţă culturală românească intensă
– Cred că putem zice că acei ani 1960–70 au fost ani interesanţi, deoarece dintr-o românime mai mult rurală s-a născut atunci o pătură de intelectuali români, care încetul cu încetul au preluat posturile de profesori de la pedagogii veniţi din România, comunitatea s-a putut lăuda cu tot mai mulţi oameni învăţaţi, profesori, medici, specialişti în diferite domenii. Cum vă amintiţi de acele vremuri?
– Au fost ani foarte bogaţi nu doar prin faptul că am avut şcoli şi tot mai mulţi intelectuali, dar s-au format şi echipele folclorice de la sate, s-a înfiinţat Uniunea de atunci. Eu am ajuns la Uniunea Democratică a Românilor din Ungaria în anul 1971, la chemarea domnului Petru Silaghi, fiind însărcinat în primul rând cu probleme legate de învăţământ, alături de domnul Ilie Moldovan, care era referent pentru cultură. Îmi aduc aminte şi azi cu mare-mare bucurie de activitatea culturală pe care Uniunea o desfăşura pe la sate, mai ales în Bihor, dar şi în Bichiş şi Ciongrad. Pe acele vremuri balurile româneşti de la Jula erau evenimente foarte însemnate. Se ţineau la cantina căminului de elevi, şi venea foarte multă lume, mai ales părinţii copiilor care învăţau la şcoala românească. Atunci balurile erau pur româneşti, numai cu muzică românească şi cu participanţi români. Nu trecea pe atunci nici un an fără să ajungem cu vreun spectacol cultural românesc în satele populate şi de români. Culturalizarea maselor se făcea prin aceste evenimente. Aproape fiecare sat avea atunci câte-o echipă folclorică. Şi ţineam foarte mult la faptul ca în fiecare an să aducem pentru românii de aici şi câte o formaţie din România.

Misiune culturală la Bucureşti
– Până în 1978 aţi lucrat la Uniune, după care aţi plecat departe de casă, la Bucureşti…
– Da, timp de o jumătate de an am fost la pregătire pentru postul de la Bucureşti împreună cu domnul Teodor Cozma, iar din 1979 am lucrat la Bucureşti până în 1982. Însă domnul Cozma a renunţat şi am mers singur. Ştiam foarte puţin atunci despre Bucureşti. Am lucrat la Casa de Cultură Maghiară, pe strada Batiştei nr. 39. Mai lucra acolo domnul Gheorghe Misarăş, român originar din Otlaca-Pustă. În acea perioadă de trei ani cât am stat eu acolo, niciodată nu s-a dat în folosinţă Casa de Cultură Maghiară, din cauza problemelor existente atunci între Ceauşescu şi Kádár. Partea maghiară ar fi deschis acolo şi o librărie de carte şi au primit aprobare, sau purtat discuţii pe această temă, însă fără vreun rezultat. Funcţionarea instituţiei era cu uşile închise, se desfăşurau evenimente şi activităţi însă acestea nu erau publice. Eram pregătiţi tot timpul pentru deschidere, însă acest lucru nu s-a înfăptuit atâta timp cât eu am fost acolo pe postul de director adjunct. Ca director am avut un istoric, Gerelyes Endre, dar care niciodată nu a ajuns la Bucureşti, pentru că avea statut de diplomat şi din moment ce casa nu a avut aprobare de funcţionare, statul nu l-a acceptat pe post. Aşa că eu şi cu Gheorghe Misarăş făceam toate treburile necesare.
Vreau să mai spun că atunci când am plecat la Bucureşti, bineînţeles m-a însoţit toată familia. Am o părere de rău din acea perioadă, pentru că nu am putut să-mi înscriu copiii la şcoală românească la Bucureşti. Băiatul meu atunci a început clasa întâi la şcoala generală şi fetiţa era de clasa a 6-a. Politic nu ne-au dat voie. Am avut doar două posibilităţi: ori să-i înscriu la şcoala rusă, ori la cea maghiară. Aşa că am ales şcoala maghiară, cu toate că Liceul Gh. Şincai era la doar o sută de metri distanţă de casa unde am stat.

Activ în continuare în viaţa publică românească
– După 1982 m-am întors acasă şi am activat în continuare la Uniune, pe probleme de învăţământ, alături de Gheorghe Martin, iar secretar general până în anul 1983 a fost Petru Silaghi, după care am fost eu numit de secretar general până în 1989, când au intrat în vigoare schimbările de regim. Tot în această perioadă am fost timp de patru ani şi deputat în Parlamentul Ungariei. Aşa am ajuns în Parlament că exista pe atunci Frontul Popular şi prin acesta secretarii generali erau numiţi din partea naţionalităţilor, deoarece atunci nu erau alegeri. După schimbările din 1989 am rămas în continuare la Uniune, ca membru în Prezidiu, iar în anul 1991 m-am pensionat. După ce s-au înfiinţat autoguvernările româneşti, am ajuns şef al Oficiului AŢRU, preşedinte fiind Ioan Budai. La început aveam sediul la căminul de elevi din Jula, aflat pe strada Vár, doar mai târziu ne-am mutat în sediul de acum, de pe colţul străzii Vár şi Eminescu.
În 1991 am înfiinţat Clubul Pensionarilor Români din Jula şi de atunci încoace am rămas activ. Este un lucru bun să ne întâlnim şi să derulăm tot felul de activităţi împreună, însă mă supără faptul că suntem puţini, că e foarte greu să-i aduni pe oameni.
– Dacă ar fi să le daţi un sfat tinerilor de azi, din comunitatea noastră românească, ce le-aţi transmite, cum i-aţi îndemna să vrea să rămână români?
– Le-aş putea arăta exemplul meu şi le-aş da un singur sfat: să nu uite niciodată de unde au pornit, să nu-şi uite rădăcinile. Să fie mândri de strămoşii lor de la care au moştenit o limbă şi o cultură frumoasă.

E. Şimon

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...