26 sept. 2017

Dumnezeu ştie cum va fi Bătania peste câţiva ani, poate plină de români, poate nu…

Florica Stepan, de 76 de ani, originară din România, dintr-un sat din judeţul Arad, locuieşte în Bătania de zece ani. Viaţa i-a sortit să ajungă în Ungaria din împrejurări nu prea fericite, însă aici şi-a găsit liniştea şi este apreciată pentru bunătatea, omenia şi hărnicia de care a dat dovadă de când a venit. Acum ea este “stâlpul” bisericii ortodoxe române din localitate, locuind în vecinătatea bisericii. Cum găseşte puţin timp liber, fuge la biserică unde trebăluieşte, face curăţenie, întreţine curtea şi când oboseşte… se roagă. Nu îi este uşor, după cum spune tanti Flori, cum o ştie toată lumea din Bătania, însă niciodată nu se plânge de nimic, e bucuroasă pentru că este energică, că Dumnezeu îi dă sănătate şi că are un refugiu: biserica.


După zece ani de trăit în Bătania, tanti Flori este omul de bază în orăşel. Românii care vin să se stabilească în Bătania sau să caute case ieftine pentru cumpărare, o caută pe ea. Stând lângă biserica românească şi cunoscând-o vecinii şi majoritatea românilor care au case cumpărate în sat, toată lumea apelează la ea dacă au treburi la biserică sau cu Părintele. Este pensionară, însă pentru a trăi decent, pe lângă pensia pe care o ia din România, munceşte foarte mult la cunoscuţii săi, întreţine curăţenia la biserică şi este prescurăriţa parohiei.


– Am venit în Ungaria pe 19 august 2007 pentru a căuta o casă unde să locuiesc. Băiatul meu cel mic m-a adus la Bătania, localitate căreia i-a mers vestea că aici sunt multe case ieftine. Aici am ajuns la părintele Ilie Ciocan, care a ştiut că exact lângă biserică este o casă de vânzare. Aşa am ajuns să locuiesc la Bătania, după ce fiul meu cel mic a dat faliment şi am pierdut în ţară tot la cămătari. Am găsit o soluţie de supravieţuire aici, unde casa nu a costat mult, am vândut în ţară ce am mai avut şi am ajuns să iau viaţa aici de la zero. Băiatul a mers în străinătate să câştige bani, iar eu, rămasă singură aici, m-am înarmat cu tot curajul cel aveam. Şi acum sunt bine…
– Poveştiţi-ne puţin despre Dumneavoastră! Cu ce v-aţi ocupat în România?
Eu m-am născut pe 20 septembrie 1941, la Sintea Mică, comuna Zărand. Am crescut la ţară, la Sintea Mică, şi la 18 ani când m-am căsătorit am ajuns la Zărand, unde soţul meu era morarul satului, iar socrul meu era căuaci (fierar). Viaţa de atunci de la ţară era altceva decât acum. A fost frumos, dar greu şi atunci. Soţul meu a murit la 56 de ani şi eu de la vârsta de 48 de ani sunt văduvă. M-am mutat la Arad, unde am avut loc de muncă, la spitalul matern. Am lucrat ca femeie de serviciu, de aici am şi ieşit la pensie. Am trei copii fantastici. Doi băieţi şi o fată. Sunt căsătoriţi, au copii, fiecare la casele lor. Am şi nepoţi minunaţi. Trăiesc prin ei şi pentru ei şi fericirea lor este şi a mea. Că nu există bucurie fără supărare, toate sunt omeneşti. Băieţii îmi sunt plecaţi în străinătate la lucru, băiatul cel mare în America, iar cel mic în Anglia. Fetiţa mea locuieşte la Arad. La ambii băieţi am fost plecată anul trecut, am stat cu nepoţii, însă am fost foarte bolnavă în Anglia, unde am stat 6 luni, şi abia am aşteptat să ajung la casa mea, care acum este la Bătania.


– Cum au fost primii ani petrecuţi aici?
– Nu a fost uşor, dar nici nu pot să zic că a fost foarte greu. Am avut lângă mine biserica, de altceva nici nu am avut nevoie. Nu înţeleg nici acum limba maghiară, însă nici asta nu a fost o problemă, pentru că aici sunt mulţi români. Satul se umple de români, sunt familii care ne văd când ajung aici ca pe nişte sfinţi trimişi de Dumnezeu, că are cine să-i îndrume şi să-i ajute cu un sfat. Sunt mulţi români aici, însă nu-i ştim pe toţi pentru că au case şi în România. Vin doar în weekend sau au locurile de muncă în România şi nu prea ne întâlnim cu ei. Cu maghiarii însă suntem bine. Cei care mă cunosc acum deja mă salută “jó napot”. Mă întreabă ce fac, iar eu le zic în ungureşte ce am învaţat şi eu pe-aici: “Dolgozni a román templomban” şi mă respectă toţi.
– Nu vă bate gândul să vă întoarceţi totuşi acasă vreodată?
– Nu cred. Nici în România lucrurile nu merg chiar foarte bine. Cu o amărâtă de pensie pe care o am şi cu banii de pe casă dacă o vând, aş putea eventual să-mi cumpăr o garsonieră la Arad, iar eu nu vreau să stau la bloc. Îmi place să muncesc. La vârsta mea mă simt cu douăzeci de ani mai tânără dacă pot lucra şi încă nu mă las. Iubesc oamenii şi munca. Până acuma Dumnezeu mi-a dat sănătate şi putere să pot lucra. Eu m-am obişnuit aici. E linişte. Oamenii sunt calmi, sunt buni. Muncesc ca una de 50 de ani. Eu acum sunt bine. M-am liniştit, am găsit aici la Bătania linişte şi pace, unde mai rar le găseşti. Am trecut prin multe greutăţi care nu sunt de invidiat şi nici nu le doresc nici la duşmanii mei, însă acum şi copiii mei sunt bine. Aici la Bătania există o armonie pe care mulţi o găsesc. Este un loc deosebit.


– Cum vedeţi Bătania peste câţiva ani?
– Nu pot şti. Omul nu vine de la casa lui de bine ce îi este. Sunt aici tot felul de oameni, care de bine sau de rău aici şi-au găsit liniştea şi armonia sufletească, de care au avut nevoie. Mulţi lucrează în România, nu au aici mutaţie, nu au acte. Tinerii nu pot avea aici serviciu pentru că nu ştiu limba, nu au acte. Dumnezeu ştie cum va fi Bătania peste câţiva ani, poate plină de români, poate nu… Foarte mulţi vin pe la mine şi îl caută pe părintele Visarion, să meargă să le sfinţească casele. Dumnezeu ştie ce a rezervat pentru noi…
Pentru Tanti Flori cei care îi sunt aproape şi o cunosc în Bătania ştiu că i se potriveşte de minune proverbul românesc care spune că omul sfinţeşte locul. Acest lucru îl poate spune locul unde existăm, iar sfinţirea locului este şi unul dintre cele mai importante criterii pentru a fi fericit şi fericirea ţine în mod exclusiv de noi înşine. Tanti Flori este un exemplu grăitor al faptului că se poate.

A.B.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...