22 feb. 2018

O căsnicie fericită de peste o jumătate de veac, la Otlaca-Pustă

Soţii Vidican din Otlaca-Pustă au sărbătorit în luna octombrie a anului 2017, aniversarea a 53 de ani de căsnicie. Aurica Vidican, născută Horga, şi Mihai Vidican au fost felicitaţi şi în public de către fiul lor Mişi, la o serată organizată de către Asociaţia Românilor din Otlaca-Pustă, la Újkígyós. Soţii Vidican consideră că dragostea, răbdarea şi încrederea sunt ingredientele unei vieţi de cuplu durabile. Aurica şi Mihai Vidican, care sunt alături de peste 50 de ani, ne spun mai jos povestea lor de viaţă.


Mihai Vidican şi Auriga Horga din Otlaca-Pustă sunt doi soţi care au trecut împreună peste bune şi rele, timp de mai bine de cinci decenii. Bace Mihai a ajuns la Otlaca când a fost de doi ani, în 1942. S-a născut la Chitighaz şi a ajuns în hotarul satului Otlaca când au venit părinţii săi la sălaş să lucreze la un neamţ. De acolo a venit apoi să locuiască la Otlaca, după ce s-a căsătorit tanti Aurica.


Poveste de dragoste născută pe două roţi
– Cum era viaţa la Otlaca-Pustă când aţi venit aici?
Mihai Vidican: – Noi am fost la Chitighaz de-ai lui Milacu. Aşa ne-o zis în sat. Tatăl meu au fost 12 fraţi, aşa că am şi acum la Chitighaz tare multe neamuri, verişori, verişene, dar am şi pe care nu-i mai cunosc acum. Suntem mai bătrâni şi mergem tot mai rar la neamuri, cam o dată într-un an. Când am venit eu aici la Otlaca eram tare mulţi, în jur de 3000 de locuitori, dar stăteam pe la sălaşe, eram mai împrăştiaţi, dar eram tineri şi nu conta distanţa. Ne adunam seara fete, feciori, şi ne distram, dansam, cântam, am avut hermonică (acordeon) şi ziceam câte-olecuţă, cât ştiam eu, aşa pe seama noastră. Le cântam de joc şi ne petreceam, că eram tineri.
– Fiul dumneavoastră Mihai cântă la saxofon. De la dumneata s-a deprins cu dragostea pentru muzică?
Mihai Vidican: – Da, sigur. Însă eu nu am cântat la ospeţe, doar aşa între prieteni, la tinări, când ne adunam 10–15 fete şi feciori.


– La aceste întâlniri v-aţi cunoscut cu soţia?
Mihai Vidican: – Şi la joc ne-am întâlnit, dar ne-am cunoscut când umblam în vremea aceea cu ziua la strâns de ardei, la un om din Medgyesegyháza, care avea pământ în partea aceea către drumul Chitighazului. În anul acela când ne-am întâlnit, eu m-am dezbrăcat atunci de la armată, şi Aurica o ieşit de la şcoală şi acolo ne-am întâlnit. Am avut un motor Danuvia, îl am şi astăzi, şi ne-am dus şi cu motorul (motocicleta) la Băncuta la chirvai sau pe la sălaşe la chefuri.
– Cum vă amintiţi de tinereţe?
Aurica Vidican: – În anul 1964, în octombrie ne-am cununat. Aşa o fost nunta că eu eram prea tânără şi ne-a lăsat de la casa satului să ne cununăm, a trebuit să merg la doctor să-mi dea adeverinţă să mă pot cununa pentru că eram doar de 16 ani. Vara ne-am cunoscut la lucru şi la amiază când mă duceam la buna (bunica) să mănânc el mă ducea cu motorul şi mergeam înapoi la lucru. Mă ducea câteodată cu motorul şi seara acasă la părinţi. Când ne-am cunoscut, Mihai era mai mare decât mine, eu de nici 15 ani şi îmi zicea să mă cer de la mama să merg cu el la chirvai, sau la Medgyesegyháza la mozi (cinema). Când era câte un bal la noi în sat, îi ziceam mamei să vină cu mine. De multe ori mama se împotrivea, zicea că nu-mi trebuie mie bal că-s mică, tata însă mă lăsa. Îi zicea mamei să vină cu mine pentru că sunt cuminte şi merg la lucru. Mihai insista să mă cer de la mama, că dacă nu mă vor lăsa atunci „mă fură”, cum era pe atunci. Aşa că am mers de vreo două, trei ori cu mama la bal, dar seara Mihai mă ducea cu motorul acasă, iar mama venea pe jos până la sălaş. Odată mama s-a supărat foc şi mi-a zis că ea nu mai vine pe jos singură. Şi aşa l-au lăsat pe Mihai să vină la noi, a vorbit cu tata şi cu mama ce intenţii are, apoi din toamna aceea venea în fiecare duminică la mine şi după un an ne-am cununat.


Început de viaţă comună la sălaş
Mihai Vidican: – Nouă ani este diferenţa între noi. Eu sunt din 1940 şi ea din 1949. Sigur că eu eram terminat cu armata şi eram de însurat. Aşa că am cerut-o de la părinţi, iar ei s-au învoit să mi-o dea de nevastă. Şi de atunci suntem împreună şi la bine şi la greu. Cununia a fost la biserică. Aşa a trebuit atunci că înainte de cununia de la biserică, în ziua de joi, ne-am dus la „tănaci” (la sfat) la starea civilă, cu nănaşii şi cu încă doi oameni de mărturie şi apoi sâmbăta am avut cununia la biserică, aici la noi, la Otlaca-Pustă. Ne-a cununat părintele Teodor Roxin. Nunta a fost aşa că neamurile din partea ei au fost acasă la mireasă la sălaş, şi neamurile mele la noi la sălaş. Noaptea ne-am dus amândoi cu motorul la sălaşul lor să fie şi acolo mireasa, la jocul miresii. Şi apoi am venit iar înapoi la noi…
– Aţi avut mare nuntă?
Aurica Vidican: – La noi a fost mai mare decât la Mihai.
Mihai Vidican: – Aşa a fost şi la noi ca şi la voi… Am chemat neamurile mai de-aproape şi vecinii. La miezul nopţii, când se joacă mireasa, ne-am dus cu motorul, că era aşa cale între sălaşuri de puteai merge.
– Aşadar v-aţi căsătorit şi v-aţi mutat apoi la Otlaca-Pustă unde v-aţi întemeiat familia şi v-aţi crescut copiii?
Aurica Vidican: – Nu ne-am mutat. Nu a fost aşa uşor atunci. Am stat la sălaşul lor. Bătrânii au venit în sat şi noi am rămas acolo până în 1982 de am lucrat.
Mihai Vidican: – În acel an, în 1982, în luna mai a murit tata şi în toamna aceea ne-am mutat şi noi în casa asta în care stăm acum.


– A fost o mare schimbare să te muţi de la sălaş în sat?
Mihai Vidican: – Atâta schimbare a fost că am fost mai aproape de toate: de magazin, de preso (bar), de „tanács” (primărie), de „csarnok” (lăptărie). Am avut şi vacă şi duceam laptele la lăptărie şi primeam şi nişte bani. Nouă ne-a plăcut viaţa la sălaş, că aşa am fost învăţaţi, nu ne-a fost greu să lucrăm. Aici unde stăm, la marginea satului, era ca şi la sălaş, după ce ne-am mutat, numai că mai demult erau de toate în sat. Acum nu mai este nimic, nici şcoală, nici grădiniţă, nici magazin, nici birt, nimic nu-i în satul nostru acum. Era mai demult aici în sat peste 2000 de locuitori, acuma nu mai sunt nici 500. Toţi s-au mutat în satele vecine, unde e mai bine şi au de lucru. Iar sălaşele acelea care au fost toate s-au spart…

La şcoală cu sania…
– Câţi copii aveţi?
Aurica Vidican: – Patru copii avem, un băiat şi trei fete. Avem de la ei 6 nepoţi şi 2 strănepoţi.
– Dumneavoastră aţi crescut copiii la sălaş. Cum era să veniţi de-acolo zilnic, din hotar?
Aurica Vidican: – Ne-am învăţat cu viaţa aceea. Şi copiii veneau pe jos săracii în fiecare zi, orice vreme era. Când erau mai mici, de grădiniţă, i-am dus cu bicicleta, iar iarna îi ducea Mihai cu sania. Îi aduna pe toţi copiii din sălaşele învecinate şi prindeam caii la sanie şi-i duceam la şcoală. Copiii se bucurau foarte mult. Când veneau acasă, mai veneau şi pe jos pe calea de sanie, dacă nu aveam noi timp să mergem după ei. Era bine atunci, căci eram mai tineri, eram învăţaţi cu lucrul şi cu mersul. Nu ne era groază de nimic. Era şi greu, dar atunci nu simţeam greutatea, pentru că erau şi vremurile altfel. Iar noi eram tineri şi plini de viaţă.


Două ingrediente necesare: dragostea şi răbdarea
– Bace Mihai a cântat la acordeon. Frumos cânta?
Aurica Vidican: – Da, tare frumos. Dar cânta horele care erau atunci mai demult. Şi româneşte a ştiut, şi ungureşte. Ne adunam la un sălaş şi câte 30 şi ne petreceam, el ne cânta şi noi jucam la lampa cu petrol. Nu era căldură, pentru că era sălaşul părăsit, dar nu ne era nici frig căci jucam de mama focului. Aşa le zicea la întâlnirile astea „ţuhare”.
– Cum aţi învăţat să cântaţi la acordeon?
Mihai Vidican: – După ce am ieşit de la şcoală mi-a luat tata o hermonică cu bumbi (acordeon) şi atâta m-am zolit până am ştiut să cânt la ea. Mai târziu mi-a luat o hermonică nouă pe care o mai păstrez şi azi… Numai că acum mă dor tare degetele şi dacă nu exersezi mai des uiţi, nu aşa merge mâna cum trebuie.
– Ce le-aţi cântat mai demult la prieteni, la petrecerile de la sălaşe?
Mihai Vidican: – Tangou, învârtită, ciardaş, aşa cum era atunci la modă…
– Ce aţi transmite tinerilor de azi şi tinerilor căsătoriţi pentru a avea o căsnicie atât de trainică ca a dumneavoastră?
Aurica Vidican: – Să aibă dragoste şi răbdare unul cu altul. Tinerii de acum nu sunt cu răbdare, nu se luptă ca noi, pentru că au toate de-a gata. Nu le mai place nici să lucreze cum lucram noi, că toţi vor să fie domni. Noi nu ne-am certat pentru că nu am avut vreme, am avut tare mult de lucru. Cei de azi nu se mai înţeleg pentru că au prea multă vreme să se sfădească.

Adam Bauer

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...