„Noi, membri ai naţiunii maghiare, la începutul unui nou mileniu, purtând responsabilitatea pentru toţi maghiarii, declarăm aici că: […]
Suntem mândri că Regele nostru Sf. Ştefan a fondat statul maghiar pe baze solide cu o mie de ani în urmă şi că a făcut ţara noastră parte a Europei Creştine.
Suntem mândri de strămoşii noştri care s-au luptat pentru supravieţuirea, independenţa şi libertatea ţării noastre.
Suntem mândri de magnifica performanţă intelectuală a poporului maghiar.
Suntem mândri că poporul nostru s-a luptat de secole pentru a proteja Europa şi a pentru a-i fi îmbogăţit valorile comune cu talentul şi sârguinţa sa.”
Stimată Doamnă Profesoară,
Scrisoarea dumneavoastră publică referitoare la a fi sau a nu fi mândru că eşti român, a stârnit în mine unele gânduri pe care aş vrea să le împărtăşesc atât cu dumneavoastră, cât şi cu cititorii.
Probabil recunoaşteţi, citatul de mai sus face parte din aşa-zisul „Crez naţional”, cu care începe noua Constituţie, Legea de bază a Ungariei, care a doua zi de Paşti a.c. a fost semnată de preşedintele Ungariei, iar la 1 ianuarie 2012 va intra în vigoare.
Nimic nu demonstrează mai grăitor conjunctura în care trăim noi, românii din Ungaria, la ora actuală, ca şi acest text din preambulul Constituţiei, dar nu cred că trebuie să spun că nu a fost alta situaţia de-a lungul istoriei Ungariei. (Bineînţeles, eu mă bucur şi consider important faptul că în noua Constituţie a Ungariei există referiri la Dumnezeu, creştinism şi familia tradiţională, dar aceste aspecte nu sunt acum teme ale discuţiei noastre.)
Trebuie, sau putem să fim mândri şi noi, românii?
„Din gura românilor, însă, nu mi-a plăcut cum sună! E ca o haină de împrumut, nepotrivită, prea mare sau prea mică, străină şi nefirească." Sună bine acest răspuns al dumneavoastră, eu îl accept, însă nu cred ceea ce spuneţi, că ungurilor le-ar sta mai bine această mândrie naţională, decât altor popoare. Atât Ungaria, cât şi România, se consideră ţări creştine. Din noua Constituţie a Ungariei aflăm următoarele: „Recunoaştem rolul creştinismului în păstrarea naţiunii noastre." Nu ştiu dacă şi Constituţia României ar avea vreo referire la creştinism, însă ştiu că cea mai mare parte a populaţiei României, respectiv 86,7 %, s-a declarat ca fiind de confesiune creştin ortodoxă, conform recensământului din 2002. Dacă aşa stau lucrurile, să vedem ce spune despre acest subiect Cartea de căpătâi a creştinilor, Biblia:
Nu mai vorbiţi cu atâta îngâmfare, să nu vă mai iasă din gură cuvinte de mândrie; căci Domnul este un Dumnezeu care ştie totul, şi toate faptele sunt cântărite de El. (1 Samuel 2:3)
Mândria merge înaintea pieirii, şi trufia merge înaintea căderii. – (Proverbe 16:18)
Mândria pentru unii creează senzaţia că sunt diferiţi, mai deosebiţi. Biblia contravine acestei gândiri: Căci cine te face diferit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te lauzi, ca şi cum nu l-ai fi primit? (1 Corintieni 4:7)
Într-o altă ordine de idei, eu cred că problema noastră, a românilor din Ungaria, nu este în primul rând mândria, ci ruşinea naţională (la noi există şi o astfel de categorie). Trebuie să recunoaştem că există legătură între aceste două lucruri, cred că nu greşesc spunând că se bat cap în cap. Care sunt motivele? Sunt multiple.
De când mă ştiu, tot asta am auzit din gura ungurilor: „büszke vagyok arra, hogy magyar vagyok”. Mândria naţională li s-a injectat, li s-a perfuzat oamenilor (mai ales de politicieni) la diferite mitinguri, prin mass-media, prin diferite publicaţii, în învăţământ etc. Nu trece nici acum un 15 martie sau un 20 august fără ca politicienii să li se adreseze ungurilor cu: „büszke magyarok!” Asta şi-a făcut şi îşi face şi acum efectul nu numai asupra ungurilor ci şi asupra naţionalităţilor din Ungaria. Românii din Ungaria, auzind mereu despre mândria naţională a ungurilor, involuntar unora li se strecoară sentimentul de inferioritate, mai apoi de ruşine. Unii ajung până acolo, încât nu mai vor să rostească vorbă românească, unii chiar comportându-se duşmănos cu tot ce este românesc. Există această tendinţă a noastră să copiem naţiunea majoritară. Unii se simt mai bine intrând în tiparele ungureşti, se simt şi ei mai deosebiţi, mai valoroşi…
Tot de când mă ştiu, în mediile de informare din Ungaria numai pe un ton negativ s-a vorbit despre România şi acest fapt a contribuit la erodarea identităţii noastre româneşti. Acuma, cel mai comod ar fi să dăm vina doar pe trecut şi împrejurările istorice sau pe Constituţie. Oare nu ar fi cea mai ieftină scuză să acuzăm doar asimilarea naturală sau poate influenţa inevitabilă a naţiunii majoritare pentru situaţia în care a ajuns comunitatea românească din Ungaria? Oare nu ar trebui să-şi asume responsabilitatea fiecare dintre noi? Obişnuiesc să zic: fiecare să-şi facă datoria în perimetrul său: părintele în familie, pedagogul la şcoală, la grădiniţă, slujitorul bisericesc şi enoriaşul la biserică ş.a.m.d.
„Toţi oamenii sunt creaţi egali”
Îmi place atât de mult acea celebră propoziţie care figurează în Declaraţia de independenţă a Americii (1776): „Toţi oamenii sunt creaţi egali”. Dacă aşa stau lucrurile, oare trebuie să ne fie ruşine că ne-am născut şi trăim în comunitatea românilor din Ungaria? Nicidecum. Trebuie însă să recunoaştem, un român din Ungaria trebuie să dea dovadă de cumpăt ca să poată vorbi „la rece” despre mândrie naţională într-un context în care mândria naţională a ungurilor este ridicată la rang de stat. Bineînţeles, noi românii din Ungaria suntem interesaţi de convieţuirea paşnică cu naţiunea majoritară, dar ca să atingem acest scop, nu trebuie neapărat să ne fie ruşine că suntem români…
Parcurgând încă odată aceste rânduri, constat că atât dumneavoastră cât şi eu avem rezerve cu privire la mândria naţională, am ajuns la aceeaşi concluzie, doar că motivele noastre sunt diferite. Cu toate acestea, pot încheia şi eu, asemenea dumneavoastră: mândrie nu, ruşine cu atât mai puţin…
Gheorghe Ruja
Comentarii
Trimiteți un comentariu