Unirea românilor din Bucovina, Basarabia, Ardeal și părțile
zise ungurene, Maramureș, Crișana și Banat cu Regatul Român a fost un moment
istoric fără precedent în viața poporului român, oferind, în sfârșit, o
adevărată șansă pentru coagularea unei națiuni unitare și prospere. Unirea din
1918 a fost într-adevăr o „mare unire” și îndeplinirea unui vechi ideal național.
Desigur, o sută de ani în viața unui popor nu este o perioadă prea lungă, dar
potrivită pentru a face bilanțul anilor care s-au scurs de la marele moment
istoric. Unii vor sărbători, pe bună dreptate, alții vor face analize de tot
felul, vor constata ce a fost bine și ce a fost nesatisfăcător în acest secol.
Noi, românii care am rămas în afara Marii Uniri, nu prea știm pe ce poziție
să ne situăm,
căci din punct de vedere național suntem cu certitudine
marii perdanți, compensați, ce-i drept, cu condiții sociale cu ceva mai
favorabile. Suntem solidari cu neamul din care facem parte, dar totodată privați
de perspectivă națională,
căci românii care au rămas în Ungaria după Primul
Război Mondial, datorită numărului lor redus, nu aveau cum să formeze o
comunitate națională viabilă, capabilă să reziste valurilor de omogenizare ale
statului național în general și ale erei lui Horthy Miklós în special.
Datorită așezării geografice, această mică ramură de vest
a românimii nu a fost niciodată sub administrație românească. S-a integrat bine
în societatea maghiară, încă înainte de trezire la conștiință națională, când
predominantă era cetățenia și nu etnia. Identificarea identității naționale cu
cetățenia rămâne foarte mult timp o notă semnificativă a statului național maghiar.
Legile patruzecioptiste, promulgate de rege la 11 aprilie 1848, nu conțineau
nimic cu privire la naționalități, iar reprezentanții românilor din comitatele
Arad, Bihor, Bichiș, Timiș, Torontal, Caraș și orașul Pesta, întruniți între
15–21 mai „în casa și sub președinția lui Emanuil Gojdu”1 pentru a
redacta „Petiția neamului românesc din Ungaria și Banat” își concep viitorul
împreună cu al ungurilor, exprimându-și totala încredere în națiunea maghiară și
regatul ungar. Românii, care și-au jerfit „sângele și averea” pentru patria
comună, dau mână cu ungurii pentru o lungă perioadă de timp. În „Petiție” se
spune: „Noi, în numele nației române din Ungaria… ne ținem de cea mai sfântă
datorie, cu patriotică jertfire a ne lupta pentru mărirea coroanei ungurești și
pentru întregimea împărăției.” În „Petiția” care se termină cu „Să trăiească țara,
să trăiească craiul, să trăiească libertatea, egalitatea și frățietatea!” se
mai face o importantă remarcă: „Concetățenii români limba ungurească o cunosc
de diplomatică, însă și ei așteaptă aceea ca întrebuințarea limbei sale naționale
neîmpiedicată să se lase în biserici, la învățătura fiilor săi și pretutindenea
și în toate treburile nației noastre, cele din lăuntru”2. Așadar
revendicările românilor din Ungaria la 1848, spre deosebire de cele ale
românilor din Transilvania, sunt într-o perfectă concordanță cu prescripțiile
statului național, pe care naționalitățile le-au respectat, stăpânii statului,
fie ei unguri sau germani, nu, acesta fiind motivul fundamental al discordiei
dintre națiunile dominante și naționalități.
Românii ungureni au rămas credincioși promisiunilor
făcute la începutul erei moderne, fără să renunțe la lupta pentru prezervarea
identității naționale. Fidelitatea lor, declarată la 1848, față de patria
comună a durat șapte decenii. Statornicia și-o demonstrează prin asumarea
unirii Ardealului cu Ungaria (la 29 mai 1848), pentru a ieși de sub jurisdicția
patriarhiei sârbești și a forma o națiune cu o mai mare pondere și o mai mare
forță de rezistență valurilor de omogenizare venite din partea majorității naționale,
îndeosebi după aprobarea legii de învățământ a ministrului Trefort, din 1879,
considerată de naționalități un atentat îndreptat împotriva limbii și culturii
lor. Loialitatea ungurenilor față de statul maghiar este pusă, între 1867–1918,
la o grea încercare. Pactul dualist austro-ungar (1867) a fost degradant pentru
naționalități, făcându-le comunități de rangul al doilea, legea pentru naționalități
(1868) nu recunoaște decât o singură națiune, națiunea maghiară, legea
electorală și legea presei sunt dezavantajoase pentru minoritățile naționale. Legile
care vizau maghiarizarea învățământului de naționalitate se țineau lanț, iar
revendicările cuprinse în Memorandul din 1892 sunt respinse, memorandiștii supuși
unor torturi dușmănoase. Politica educațională inițiată de Trefort este
încununată de legea lui Apponyi din 1907, care deveniseră „în fața opiniei
publice un exemplu notoriu al inumanismului și tiraniei maghiare”3.
Vorba lui Teodor Mihali: „Ministrul învățământului le-a interzis prin
decret naționalităților să se roage lui Dumnezeu în limba maternă”4.
Lex Apponyi a transformat învățământal naționalităților
într-un învățământ bilingv, preponderent maghiar, sugerând ideea că naționalitățile
din Ungaria au o dublă identitate și că, de fapt, și membrii comunităților
minoritare sunt unguri. Din corespondența lui Tisza István cu mitropolitul Mețianu,
în toamna anului 1914, aflăm că în școlile populare, din cele 30 de ore
săptămânale 13 sunt rezervate pentru predarea limbii maghiare. Mețianu, în
răspunsul dat premierului ungar, referindu-se la politica de asimilare a
ungurilor, ține să sublinieze că „popor bilingv nu poate exista, cetățenii
nemaghiari ai statului trebuie lăsați să-și însușească cunoștințele necesare de
limbă maghiară, ca limbă de stat, în mod liber, fără constrângeri”5.
Legea deveniseră, în câtiva ani, un casus
belli între unguri și naționalități, respectiv între români și unguri,6
contribuind la înstrăinarea populației nemaghiare de patria comună, Ungaria, și
la consolidarea relațiilor lor cu națiunile culturale din care fac parte. Adică
la destrămarea statului dualist și multietnic.
Ungurii au pățit cu Lex Apponyi exact ca în 1868 cu legea pentru naționalități:
au întins coarda prea tare, au trecut Rubiconul.
Politica de omogenizare a ungurilor a fost lipsită de
previziune și prudență, căci între 1867–1918 raporturile de forță s-au schimbat
în favoarea românilor.7 Punctul pe i l-au pus prin declanșarea,
împreună cu austriecii, a Primului Război Mondial, la 28 iulie 1914, iar locul
discuțiilor politice și profesionale este preluat de operațiunile militare. La
27 august 1916, România declară război Austro-Ungariei, armata română intră în
Transilvania.
Între timp, românii din Ungaria și Ardeal, între 1881–1905,
ajung la consens în privința problemelor fundamentale ale națiunii române.
Dezbinați în cele două tabere ale activismului și pasivismului politic, românii
din Ungaria, după ce la alegerile parlamentare din 1903, Aurel Vlad, în circumscripția
electorală Dobra, obține mandat cu un program național român, ajung la
concluzia că trebuie să se treacă la o politică națională activă, legitimată
prin conferința electorală ținută la 10 ianuarie 1905, la Sibiu, sub presedinția
lui Gheorghe Pop de Băsești. La conferință este aprobat un amplu program național
și se ia decezia de a participa la alegerile parlamentare în toate circumscripțiile
electorale.8 Unitatea națională a românilor din Ungaria se încheagă
în jurul Partidului Național Român și devenise tot mai solidă în susținerea
intereselor politice și culturale. Neclintită este deocamdată și loialitatea
românilor față de statul maghiar și, mai ales, de Curtea din Viena. Când, la 27
august 1916, România declară război Austro-Ungariei, fără să-i întrebe pe
românii de aici dacă vor să se unească cu Regatul României,9 liderii
politici și ierarhii ortodocși condamnă în cuvinte categorice atacul împotriva
patriei lor. La 5 septembrie, Ștefan C. Pop, în parlamentul ungar, își exprimă
solidaritatea față de patrie și tron, iar Alexandru Vaida-Voevod, în ziarul
vienez „Reichspost” regretă că eforturile depuse în vederea ținerii României în
cadrul Puterilor Centrale, spre binele românimii, au fost zadarnice. Liderul
Partidului Național Român este convins că românii din Monarhia Austro-Ungară își
vor păstra fidelitatea față de dinastie, în ciuda suferințelor de care au avut
parte de-a lungul istoriei.10 În ziua de 8 septembrie 1916,
„Telegraful Român” publică „Circulara întregului cor episcopesc ortodox din
Transilvania”, semnat de mitropolitul Vasile Mangra și episcopii Miron Cristea
de Caransebeș și Ioan Papp de Arad, în care se spune: „România în mod perfid a
ridicat arma asupra patriei noastre…” Acela care cu vorbele vicleniei pe buze,
cu dorul de jaf în suflet vine în hotarele noastre, nu-i frate, ci cel mai
păgân dușman… Episcopul Miron Cristea se refugiază la Budapesta, de unde
trimitea pastorale soldaților români din armata austro-ungară în care îi
îndemna „să nu se clatine în credința și alipirea către Tron”.11 Însuși
regele Ferdinand a recunoscut că „ardelenii ne-au primit ca pe niște inamici”,
iar Alexandru Marghiloman, la întrebarea „De ce am declanșat acest război?”, dă
un răspuns jenant: „pentru ca să ascundem furturile”12. Și totuși,
aceste citate, mai ales care aparțin liderilor ardeleni, trebuie întâmpinate cu
mare precauție, căci o bună parte a acestora, formulate în timpul Primului
Război Mondial, sunt contestabile sau au un caracter derutant. Mărturisirile
lui Al. Vaida-Voevod din 1922 dau de gândit. „De la 1907 încoace – spune
Vaida-Voevod – nu am făcut nici un pas în politică fără a consulta în prealabil
Bucureștiul. Chiar dacă s-au schimbat guvernele române, politica noastră a fost
întotdeauna unanimă cu voința liderului de partid de la putere”.13
Așadar, Unirea a depins de voința politică a României și,
mai ales, de raportul de forțe ale statelor cu care colabora atât înainte cât și
în timpul războiului mondial, care se disputa între Puterile Centrale (Germania
și Austro-Ungaria, Bulgaria etc.) și Antanta (Anglia, Rusia și Franța).
Scopul urmărit de România era „întregirea” țării, căci la români ideea de
unitate politică era un vechi deziderat național, realizabil numai prin
alipirea Transilvaniei și a teritoriilor istorice cu o populație majoritar
românească, cum ar fi Basarabia și Bucovina.
Astfel, în baza acestei ideologii profund înrădăcinată în
conștiința elitei naționale, România a putut trece, chiar și împotriva voinței
regale, de la Tripla Alianță, convenție încheiată cu Germania, Austro-Ungaria și
Italia, la 30 octombrie 1883, la Antanta și să participe alături de ea, cu doi
ani întârziere, la Primul Război Mondial. În baza convenției semnate cu
Antanta, la 17 august 1916, se prevede asigurarea integrității teritoriale a
României și recunoașterea dreptului ei asupra teritoriilor locuite de români
din Austro-Ungaria (Bucovina și Ardeal). Teritoriile care îi reveneau României
sunt delimitate în articolul 4 al convenției. În Transilvania frontiera era
fixată pe Tisa, în Banat pe Dunăre, în Bucovina pe Prut.
La temelia acestor aspirații naționale teritoriale române
stă o idee parțial nouă, cu rădăcini în idealurile pașoptiste de
autodeterminare al popoarelor, inacceptabile pentru monarhiile sau formațiunile
statale feudale, care nu acordau atenție caracterului național al populației
sau duceau o politică de omogenizare. Modernitatea ideii la care ne referim
constă în declararea și conștientizarea dreptului la teritoriile locuite de o
populație de aceeași limbă și cultură, care a fost pusă la temelia teoriei cu
privire la dreptul de autodeterminare al popoarelor, doctrină ce se leagă de
numele președintelui american Wilson. Pornind tot de la un „drept istoric”, cu
trimiteri la aria de formare a poporului român, istoricii români vorbesc în
timp util despre „provincii aflate sub ocupație străină”, despre „țări românești”
care nu erau sub stăpânire română, ca de exemplu, Transilvania. Noua doctrină
dă prioritate factorului uman, necesităților naționale în detrimentul
„dreptului istoric” la spațiile geografice ocupate de-a lungul istoriei. De
aici își revendică România dreptul de a intra în război pentru a „elibera”
teritoriile românești, adică teritoriile cu o populație majoritar românească,
aflate sub dominație „străină”, respectiv austro-ungară. Cu atât mai mult cu
cât a reușit să convingă, prin „Liga Culturală”, opinia publică internațională
asupra lipsei de egalitate în drepturi și asuprirea naționalităților din
Monarhia austro-ungară.
Armata română pătrunde în Ardeal în noaptea zilei de 28
august 1916, într-un moment inoportun, fără să fie pregătită de război. Într-un
timp scurt, inamicul atacat schimbă cursul războiului, armatele nemților și
ungurilor la 6 decembrie ocupă Bucureștiul. România ajunge într-o situație
critică. Pierderile sunt imense. Vine în ajutorul ei Antanta, în primul rând
Franța. Este refăcută și armata română. Victoriile Antantei în Vest, în toamna
anului 1918, au creat un nou raport de forțe în Europa. Deși la 11 noiembrie,
Primul Război Mondial se terminaseră prin armistițiul de la Compiegne, cu o zi
înainte, la 10 noiembrie, România, în baza convenției cu Antanta, reintră în
luptă, pentru a păstra Ardealul unit, la 1 decembrie 1918, cu România, conform
opiniei oficiale, „pentru a elibera teritoriile românești aflate sub ocupația
Austro-Ungariei”.14
Armata română nu a fost prezentă, dar este un fapt istoric că Marea Unire
de la Alba Iulia s-a făcut „sub umbra armelor”.
O parte a istoricilor țin să sublinieze faptul că
politicienii români din Ungaria nu au declarat public niciodată că obiectivul
lor ar fi unirea cu România.15 Motivul este bine cunoscut: pentru românii
din Ungaria calitatea vieții din România nu reprezenta o atracție. Un refuz
categoric vine din partea țărănimii, mai ales a țărănimii din estul Ungariei,
zonele sașilor și șvabilor. Era o idee unanim aprobată că „țăranul român din
România liberă stă mai rău decât țăranul Român din țările subjugate.”16.Un
singur exemplu. La 14 noiembrie 1918, Teodor Mihali, președintele Partidului Național
Român, adună în ședință locuitorii din Ileanda, sat unde locuia și avea moșie,
pentru a-i informa asupra situației politice din Ardeal. Când a început să
vorbească despre necesitatea unirii cu România, publicul i-a întrerupt discursul,
l-a lovit cu pietre, i-a atacat casa și numai cu ajutorul gărzii naționale
române locale a putut scăpa.17
Pătura cultă română era adepta autonomiei Ardealului. Cum
spunea unul dintre liderii ei: „…lăsați ca Ardealul să fie cum a fost
totdeauna, al ardelenilor.” Iată câteva rânduri providențiale, dar nerespectate
de istorie, care au apărut în 1886 în „Tribuna”, semnate de Ioan Slavici: „Așa
a voit Dumnezeu, așa au voit monarhii noștri, așa ne-am învoit chiar și noi,
popoarele adăpostite în această țară frumoasă și binecuvântată. Și nici că
poate să fie sigură pacea în țara aceasta, câtă vreme Ardealul nu li se va reda
ardelenilor… Dar dacă maghiarii din Ardeal, orbiți de deșertăciune națională,
au sacrificat autonomia firească patriei noastre comune, noi românii nu ne vom trăda țara niciodată. Ne-am supus și ne
supunem, dar nu ne învoim și nu vom renunța niciodată la drepturile ardelenilor
asupra Ardealului.”18.
Titlul studiului din care am citat este „Al cui este Ardealul?” Slavici este un
excelent cunoscător al patriei comune și, deși trăia în România, a rămas
îndrăgostit până la moarte de ideea independenței patriei sale de baștină. S-a
opus unirii ei cu România, având mult de suferit din această cauză. Peste
relevația sa cu caracter providențial a trecut însă istoria. A fost depășită de
egoismul uman și caracterul exclusivist al națiunilor dominante. La 1848,
ungurii au anexat Ardealul cu aprobarea Împăratului adorat de românii
transilvăneni, iar scopul urmărit era refacerea Ungariei Mari și păstrarea
caracterului ei maghiar. Cu câteva decenii mai târziu, în 1918, România, cu
ajutorul Antantei și datorită unor circumstanțe istorice favorabile, a alipit
Ardealul în baza unui alt „drept istoric”, iar în secolul care s-a scurs de
atunci numărul alterităților naționale a scăzut în număr considerabil, având
toate șansele să-l omogenizeze.19 Așadar, Ardealul nu a rămas țară
autonomă ci a trecut în proprietatea României, căci a ieșit din război alături
de statele învingătoare.
De atunci durează disputa dacă Ardealul a fost răpit de la unguri sau a
fost pierdut de ei înșiși.
Alături de teoria cu privire la autonomia Ardealului,
după semnarea pactului austro-ungar din 1867, apare o altă teorie cu privire la
reglementarea conviețuirii popoarelor din Austro-Ungaria, transformarea ei
într-un stat federativ, elaborată de bănățeanul Popovici. Ambele teorii au fost
respinse de unguri, după cum Ungaria nu a acceptat nici unirea de la Alba
Iulia.
Proiectul unirii cu România apare la românii din
Transilvania și Ungaria odată cu destrămarea Austro-Ungariei, când, de fapt, nu
mai era altă soluție, căci cele trei mari imperii de care această regiune a
depins de-a lungul istoriei, Imperiul Habsburgic, respectiv Austro-Ungaria,
Imperiul Otoman și Rusia țaristă, s-au prăbușit, pierzându-și rolul în această
parte a Europei. Neavând altă alternativă, „schimbarea la față” a liderilor
români s-a făcut de azi pe mâine, într-o perfectă concordanță cu regele și guvernele
României, în conștiință de cauză cu realitățile istorice de la sfârșitul
Primului Război Mondial. Cot la cot cu ierarhii celor două biserici
(greco-catolică și ortodoxă), au pregătit Adunarea Națională de la Alba Iulia
într-un timp foarte scurt, după următorul program.
La 12 octombrie 1918, în casa politicianului Aurel Lazăr
din Oradea, Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Ardeal și
Ungaria a elaborat, sub prezidarea lui Teodor Mihali, o „Declarație de
independență”, în care „se constată că urmările războiului îndreptățesc pretențiunile
de veacuri ale națiunei române la deplina libertate națională.” Prin „Declarația”
de la Oradea, redactată de Vasile Goldiș, națiunea română din Ardeal și Ungaria
este așezată printre națiunile libere, se refuză recunoașterea dreptului
guvernului și parlamentului din Budapesta să se considere ca reprezentante ale
românilor. În afară de Partidul Național Român, în viitor,
„nimeni nu poate fi îndreptățit să trateze și să hotărască în treburi care
se referă la situația politică a națiunii române.”20
Prin această declarație de o importanță fundamentală
pentru destinul românilor din Monarhia austro-ungară, Partidul Național Român
aprobă principiul de autodeterminare al națiunilor, elaborat de președintele
Wilson, care, până la urmă, s-a dovedit a fi inaplicabil în mod consecvent. Se
înființează un „Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe
Vasile Goldiș, care fusese împuternicit cu datoria de a traduce în viață acest
proiect național. Din comitet făceau parte: Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș,
Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr, politicieni care la Alba
Iulia aveau să joace un rol determinant. Se ea și decizia ca „Declarația” să
fie adusă la cunoștința factorilor politici ai Ungariei, ceea ce a avut loc în
ziua 18 octombrie 1918, în parlamentul ungar, prezentată de Alexandru
Vaida-Voevod. În discursul său, Al. Vaida-Voevod consideră că cel mai mare rezultat
al războiului este „acceptarea din partea tuturor națiunilor al principiului că
în viitor nu va mai fi deosebire între națiune și națiune și națiunile mari și
mici vor avea drepturi egale.”21
Proclamarea independenței românilor de unguri și statul maghiar se face
într-un moment istoric optim: prăbușirea Austro-Ungariei și proclamarea
independenței Ungariei, la 3 noiembrie 1918.
La 30 octombrie 1918 izbucnește revoluția
burghezo-democratică. Tisza István, simbol al lumii vechi, este asasinat de câțiva
soldați sosiți de pe front. Ziua următoare se înființează guvernul lui Károlyi
Mihály. Tot în 31 octombrie se constituie, la Budapesta, Consiliul Național
Român Central din șase social-democrați (Tiron Albinii, Ion Flueraș, Iosif
Jumanca etc.) și șase reprezentanți ai Partidului Național Român (Vasile Goldiș,
Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Al. Vaida-Voevod și Aurel Vlad).
Unitatea Românilor din Ungaria cu privire la desăvârșirea unității politice
deveniseră deplină odată cu aderarea Partidului Social-Democrat – Secția
română, care reprezenta clasele muncitoare din Austro-Ungaria. La 9 noiembrie
se trimite o notă guvernului maghiar înființat după victoria revoluției
burghezo-democratice, în care liderii români pretind dreptul de a guverna
exclusiv toate ținuturile locuite de români și organizarea gărzilor naționale
române, pentru garantarea ordinei.
Ultimele tratative între guvernul maghiar și reprezentanții
românilor din Ungaria au avut loc în 13–14 noiembrie 1918. Guvernul este
reprezentat de Jászi Oszkár, însoțit de câțiva consilieri, Consiliul Național Român
Central de Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș, Aurel Vlad, Ioan Flueraș, Enea
Grapini, Iosif Jumanca și, din a doua zi, de Aurel Lazăr și Iuliu Maniu. Jászi
a făcut foarte mari concesii, care depăseau gândirea într-un stat național
centralizat și care prevedeau o autonomie teritorială, „învestirea Consiliului
Național Român cu guvernarea orașelor și tuturor județelor în care românii sunt
în majoritate.” Răspunsul părții române la întrebarea lui Jászi,
„de fapt ce vor românii?”, este formulat a doua zi de Iuliu Maniu: „despărțire
totală și absolută de Ungaria”.22
După încheierea tratativelor cu reprezentanții guvernului
ungar, liderii Consiliului Național Român Central, în ziua de 14 noiembrie, la
propunerea social-democratului Ioan Flueraș, au hotărât convocarea unei adunări
naționale pentru consultarea voinței românilor din Ungaria. S-a decis ca
localitatea Marii Adunări Naționale să fie Alba Iulia, iar ziua ținerii
acesteia duminică, 1 decembrie 1918. Și pentru că nu era timp să se facă o nouă
lege electorală s-a hotărât ca delegații care vor participa la adunarea de la
Alba Iulia să fie aleși de popor și să fie reprezentate toate păturile sociale.
Organizatorii istoricei adunări au cutreierat regiunile populate de români,
pentru a le cunoaște părerea. Alexandru Vaida și Teodor Mihali, de pildă, se
reîntorc la Arad cu vestea că românii din preajma orașelor Dej și Bistrița vor
Unire, „dar cu o Românie republică nu cu un regat reacționar”. Muncitorimea
cerea odată cu unirea și „înfăptuirea unor profunde transformări
social-economice.”23
În numărul din 8/21 noiembrie 1918 al ziarului din Arad,
„Românul”, apare scrisoarea de convocare a Adunării Naționale, semnată de Dr.
Gheorghe Crișan și Dr. Ștefan Cicio-Pop.
La 30 noiembrie, la Alba Iulia are loc ultima ședință a
Consiliului Național Român Central, în cadrul căreia e redactat proiectul de
rezoluție și sunt luate hotărârile necesare cu privire la unele neînțelegeri
dintre membrii Consiliului, pentru ca rezoluția să fie unanim acceptată. În
centrul dezbaterilor stătea statutul Transilvaniei până la unirea deplină cu
România, respectiv până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului
universal. Social-democrații voiau unirea, dar
„voiau o autonomie cu garanții serioase, nu pentru a ajunge din robia magnaților
în probia boierilor”,
cum spunea Ioan Flueraș în „Aminitiri, din tinerețe și
din revoluție”. Cei 180 de social-democrați care au participat la Adunarea Națională
voiau „unirea cu condiții” spre deosebire de emigranții români veniți din
regat, care se frământau pentru o „unire fără condiții”.
Vii au fost discuțiile și când s-a trecut la dezbaterea
proiectului de rezoluție. Socialiștii voiau să se unească cu România și nu cu
regatul român. Eleonora Leményi cerea drepruri egale pentru femei, naționalii
spuneau că acest lucru nu e încă oportun. Alții țineau la o reformă agrară
radicală și la asigurarea pentru muncitorimea industrială a drepturilor pe care
le aveau muncitorii în Occident. A fost apoi întocmită lista Marelui Sfat Național,
care trebuia să ia locul Consiliului Național Român Central.
La Alba Iulia au sosit 1.228 de delegați și circa o sută de mii de
participanți din toate părțile Ungariei locuite de români.
S-au ținut mai multe cuvântări, „a urmat apoi cel mai
solemn epizod: bătrânul președinte, Gheorghe Pop de Băsești, după ce întreabă
Adunarea Națională dacă acceptă proiectul de rezoluție prezentat, în aplauze și
ovații frenetice, proclamă unirea Transilvaniei cu România.”24
(Într-o atmosferă politică asemănătoarea a fost proclamată, la 29 mai 1848, în
dieta din Cluj, unirea Ardealului cu Ungaria!) Rezoluția constă din nouă
puncte, cuprinzând principiile fundamentale ale noului stat român, dintre care
a avut și are o deosebită rezonanță ideile cuprinse în punctul al treilea:
„Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare
popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din
sânul său, și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile
legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l
alcătuiesc”25.
A doua zi se înființează Marele Sfat Național Român, compus din 250 de
membri, un fel de parlament, din care fac parte și români din părțile apusene
care, după Trianon, au rămas Ungariei: Dr. Mihail Mărcuș,
advocat din Jula, Dr. Ioan Erdélyi, advocat din Budapesta, Dr. Alexandru
Martin, jude de tablă din Seghedin, Dr. Iuliu Mezei, director de fabrică din
Budapesta și Ion Mihuț, cojocar din Budapesta. Din membrii Marelui Sfat sunt
aleși membrii Consiliul Dirigent, organ de administrare a Ardealului până la
desăvârșirea unirii cu România. Este compus din 15 membri, în fruntea căruia a
stat, până la 4 aprilie 1920, când a fost desființat, Iuliu Maniu.
La 11 decembrie 1918, Consiliul Dirigent adresează
românilor din Ardeal un înflăcărat apel, în care se spune: „Români! Viitor de
aur vi se pregătește. Vrem ca pe pământul țării noastre să stăpânească
dreptatea și libertatea. Dreptate și libertate, nu numai pentru cel tare și
puternic, ci și pentru cel slab și umilit… În acest scop vom da libertate națională
pentru toate popoarele conlocuitoare… vom înfăptui un regim curat democratic pe
toate terenele vieții publice…”26 Este ultimul mesaj politic de
îmbărbătare, în stil populist, pe care burghezia română din Ardeal îl adresează
românilor socializați într-o altă cultură față de a românilor de dincolo de
Carpați, căci peste câteva zile, la 24 decembrie 1918, Ferdinad I, rege al
României, „prin grația lui Dumnezeu și voința națională” decretează (nr. 3631):
„Ținuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia de la 18
noiembrie/1 decembrie 1918 sunt și rămân de-a pururea unite cu Regatul
României.”27 Decretul regal însă nu ia în considerare revendicările
democratice cuprinse în documentele elaborate la Alba Iulia, se mulțumește să
consemneze doar înfătuirea unirii.28 De la această dată și românii
transilvăneni trebuie să se mulțumească cu posibilitățile politice și sociale
oferite de România Regală.
Merită să notăm faptul că decretarea se face înainte de
începerea Conferinței de pace de la Versailles (18 ianuarie 1919) și înainte de
hotărârea Consiliului Suprem privind frontierele dintre România și Ungaria (13
iunie 1919), iar parlamentul României votează legile de ratificare a unirii (29
decembrie 1919) înainte de semnarea Tratatului de pace între Puterile Aliate
(Antanta) și Ungaria (4 iunie 1920), prin care se recunoaște pe plan internațional
unirea Transilvaniei cu România.
Astfel, ca dată oficială a Marii Uniri rămâne pentru posteritate 1
Decembrie, ca o realizare istorică efectuată de români și din propria voință și
nu de forțe străine, ca rezultatul unei întâmplări istorice favorabile.
Marii perdanți, ungurii deplâng pierderea Ardealului de
la 4 iunie 1920, data semnării la Trianon a Tratatului de pace, pe care îl
consideră dictat impus de puterile Antantei, act nedrept, lipsit de
obiectivitate.
Din momentul ce tratatul de alianță cu Antanta a prevăzut
frontiera dintre Ungaria și România pe Tisa, pentru orice eventualitate, și
românii din această zonă periferică și-au trimis reprezentanții la Alba Iulia.
Numărul lor exact nu este cunoscut. Deputați au fost, conform listelor care
ne-au rămas, în jur de 30. Câți au participat din curiozitate sau dorința de a
participa la un moment istoric, nu se știe.
Ceea ce știm este că românii din aceste părți, care, în
baza deciziei de la Trianon, au rămas și în continuare în cadrul statului
ungar, au trecut printr-un adevărat șoc politic și identitar. Ei rămân aici
fără perspectivă națională, fără sprijin, fără intelectuali care să le
reprezinte interesele. În timp ce românii din Ungaria revizionistă sunt supuși
unei aspre torturi de deznaționalizare, România Mare își întoarce fața spre
gravele probleme sociale și naționale, de integrare și românizare a unui mare
număr de elemente alogene moștenite cu noile teritorii.29
Că românii care au rămas în Ungaria după 1918 au fost abandonați și uitați
de noul stat român, stă mărturie întâlnirea liderilor comunității cu ministrul
Andrei Pleșu, în iarna anului 1990, la Budapesta, care spunea cu o sinceră
stupefacție: „Nu știam că în Ungaria trăiesc români.”
După 1990 a început totuși o altă eră în relațiile dintre
România și românii din țările vecine. O revitalizare a acestora însă nu mai
este posibilă, din două motive: 1. Ei înșiși sunt tot mai puțini; 2. România nu
mai reprezintă un model de urmat pentru ei. Și românii din țările vecine,
indiferent de statul în care trăiesc, se îndreaptă spre Apusul mai dezvoltat,
care oferă șansa unei vieți de calitate, dând prioritate intereselor materiale și
punând în paranteză idealurile naționale ale înaintașilor. Patriotul cândva
spunea: „Unde îți este patria, acolo să cauți fericirea vieții tale.”
Cosmopolitul contemporan spune: „Acolo ne este patria, unde ne merge bine.”
Cam în felul acesta gândesc și cetățenii României
contemporane. În anul Centenar se constată că, în ultimii 10 ani, din România
au plecat 3,5 milioane de cetățeni români pentru a-și asigura un trai mai bun.
Potrivit unor statistici, aproape 8 milioane de români trăiesc în afara granițelor.
În pofida resurselor umane și materiale, dobândite după Primul Război Mondial,
România a rămas o țară săracă, pierzându-și 17% din populația pe care o avea la
sfârșitul erei socialiste (1989).30
Din punct de vedere geopolitic însă România este un stat
național centralizat, stabil din 2004 integrat în NATO și din 2007 în Uniunea
Europeană.
Ardealul cucerit în 1918 și parțial recucerit în 1947 a rămas un solid
pilon al statului român. Stabilitatea devine însă incertă fără o perspectivă
socială și națională a cetățenilor.
Concluziile pe care statele occidentale le-au tras din
ravagiile pricinuite de ideologiile naționaliste, rasiste, care au dus la
declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, sunt favorabile, în primul rând,
intereselor sociale, economice și mai puțin intereselor naționale. Ideea
europeană cheamă la colaborare, la făurirea unei Europe unitare și competitive,
prospere. Acest deziderat este, în unele privințe, incompatibil cu principiul
de izolare etnică al statelor naționale, etnocentrice. Cert este că proiectul
național în Centrul și Sud-Estul Europei a contribuit la consolidarea limbilor și
culturilor naționale, în ansamblu nu a fost însă performant, căci i-a lipsit
esența, temelia unui stat: libertatea și bunăstarea cetățeanului. Așadar, după
secolul națiunilor și cele două războaie mondiale care l-au urmat, secolul al
XXI-lea ar trebui să ofere un trai mai bun, mai echitabil. Altfel, statul național,
din momentul ce nu știe să asigure un oarecare echilibru între național și social,
rămâne o simplă himeră.
Numărul cetățenilor care își neagă apartenența la neamul lor și care își
părăsesc patria în această parte a Europei crește de la o zi la alta. State naționale
fără cetățeni vrem?
Poeta Ana Blandiana
spune că românii sunt un popor vegetal. Istoricul Lucian Boia constată că România este altfel, „lăsând impresia că țara
e defectă”, că „ceva nu merge în România, și nu doar sus, în clasa politică, și
nu doar de ieri, de alaltăieri.”31 În tradiția românească, statul a
fost și este al stăpânitorilor și nu al norodului. Poporul a fost întotdeauna
sărac și lăsat la mila celor sus-puși (boieri, voievozi, domnitori feudali,
politicieni moderni, arhierei). Probabil că această tradiție orientală trebuie
abandonată, iar statul autoritar, transformat într-o vatră primitoare,
democratică, homocentrică. Într-un cuvânt, e necesară o altă strategie de
edificare națională. Altfel, nu este cale de ieșire din impas, din inerția
seculară.
Dr. Gheorghe Petruşan, Seghedin
Note:
1. Maria Berényi, Viața și activitatea lui Emanuil Gojdu,
1802-1870, Giula, 2002, p. 47
2. Cornelia Bodea, 1848 la Români, vol. I, Edit.
Enciclopedică, București, 1998, p. 509-511
3. Magyari Piroska, A magyarországi románok iskolaügye,
Szeged, 1936, p. 47
4. Magyari Piroska, op. cit., p. 56-57
5. Magyari Piroska, op. cit., p. 64-74
6. Magyari Piroska, op. cit. p. 63
7. Kós Károly: Erdély, Kolozsvár, 1934., p. 86
8. Veritas: A magyarországi románok egyházi, iskolai,
közművelődési, közgazdasági intézményeinek és mozgalmainak ismertetése,
Budapest, 1908., p. 487-490.
9. http://adevarul.ro (10.08.2017)
10. Jancsó Benedek: A román irredentista mozgalmak története,
Budapest, 1920., p. 411-412.; Erdély története, III. köt., Akadémiai Kiadó,
Budapest, 1986., p. 1695
11. Ulterior, istoriografii vieții și activității lui
Miron Crista i-au schițat o imagine de mare unificator al neamului românesc.
Vezi, de exemplu, Ilie Șandru-Valentin Borda, Miron Cristea, Târgu-Mureș, 1998;
Preot Prof. Dr. Mircea Păcuraru, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, București,
1987, p. 364. Cu doi ani mai târziu, la o manifestare națională Miron Cristea
vorbea despre „tiranie maghiară”, „frații noștri din regatul liber”, despre
„cele mai grozave prigoniri și chinuri trupești si sufletești” ale românilor din
Transilvania (vezi Documentele Unirii 1918, București, 1993, p. 131)
12. Szász Zsombor: Románia, Budapest, 1931., p. 19
13. Ibidem, p. 25
14. Date și comentarii cu privire la „Participarea
României la Primul Război Mondial” și „Marea Unire” vezi în „Istoria României”.
Compendiu. Cluj-Napoca, 2004, p. 518-534
15. Szász Zsombor, op. cit., p. 16 și 24
16. Ioan Slavici, Opere, vol. XIV, București, 1987, p.
685-687
17. Jancsó Benedek, op. cit., p. 458
18. Ioan Slavici, Opere, vol. IX, București, 2010. p. 994
19. Vezi Lucian Boia, Cum s-a românizat România, București,
2015
20. Dr. Viorel Faur, 80 de ani de la adoptarea la Oradea
a „Declarației de independență” a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și
Maramureș (12 octombrie 1918), Oradea, 1988, p. 17 și următoarele.
21. Ibid, p. 73
22. Tiron Albini, Memorii, Edit. Științifică, București,
1969, p. 66-67
23. Tiron Albini, op. cit., p. 68 și 70
24. Tiron Albini, op. cit., p. 91
25.T. Albini, op., cit., p. 91-92
26. Dr. Aurel Galea, Formarea și activitatea Consiliului
dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria (2
decembrie 1918-10 aprilie 1920), Târgu Mureș, 1996, p. 442
27. Dr. Aurel Galea, op. cit., p. 444
28. D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea prin care a trecut,
București, 1968, p. 472
29. Vezi Irina Livezeanu, Cultură și naționalism în
România Mare 1918-1930, București, 1998
30. Țara dincolo de țară, Foaia românească, nr. 40, 5
octombrie 2018, p. 5 și 9
31. Lucian Boia, De ce este România altfel? Humanitas,
București, 2012, p. 5-6
casino chip free spins,casino bonus,rangers,rewards
RăspundețiȘtergereCasino 대전광역 출장마사지 Chip Free Spins are credited to each 목포 출장마사지 new 대전광역 출장안마 player 김포 출장안마 with their first casino chip (1) 김포 출장샵 plus the bonus code: BANDAPCOINS for a deposit of