Românii din Ungaria și Unirea din 1918

Unirea românilor din Bucovina, Basarabia, Ardeal și părțile zise ungurene, Maramureș, Crișana și Banat cu Regatul Român a fost un moment istoric fără precedent în viața poporului român, oferind, în sfârșit, o adevărată șansă pentru coagularea unei națiuni unitare și prospere. Unirea din 1918 a fost într-adevăr o „mare unire” și îndeplinirea unui vechi ideal național. Desigur, o sută de ani în viața unui popor nu este o perioadă prea lungă, dar potrivită pentru a face bilanțul anilor care s-au scurs de la marele moment istoric. Unii vor sărbători, pe bună dreptate, alții vor face analize de tot felul, vor constata ce a fost bine și ce a fost nesatisfăcător în acest secol.

Noi, românii care am rămas în afara Marii Uniri, nu prea știm pe ce poziție să ne situăm,

căci din punct de vedere național suntem cu certitudine marii perdanți, compensați, ce-i drept, cu condiții sociale cu ceva mai favorabile. Suntem solidari cu neamul din care facem parte, dar totodată privați de perspectivă națională,

căci românii care au rămas în Ungaria după Primul Război Mondial, datorită numărului lor redus, nu aveau cum să formeze o comunitate națională viabilă, capabilă să reziste valurilor de omogenizare ale statului național în general și ale erei lui Horthy Miklós în special.

Datorită așezării geografice, această mică ramură de vest a românimii nu a fost niciodată sub administrație românească. S-a integrat bine în societatea maghiară, încă înainte de trezire la conștiință națională, când predominantă era cetățenia și nu etnia. Identificarea identității naționale cu cetățenia rămâne foarte mult timp o notă semnificativă a statului național maghiar. Legile patruzecioptiste, promulgate de rege la 11 aprilie 1848, nu conțineau nimic cu privire la naționalități, iar reprezentanții românilor din comitatele Arad, Bihor, Bichiș, Timiș, Torontal, Caraș și orașul Pesta, întruniți între 15–21 mai „în casa și sub președinția lui Emanuil Gojdu”¹ pentru a redacta „Petiția neamului românesc din Ungaria și Banat” își concep viitorul împreună cu al ungurilor, exprimându-și totala încredere în națiunea maghiară și regatul ungar. Românii, care și-au jerfit „sângele și averea” pentru patria comună, dau mână cu ungurii pentru o lungă perioadă de timp. În „Petiție” se spune: „Noi, în numele nației române din Ungaria… ne ținem de cea mai sfântă datorie, cu patriotică jertfire a ne lupta pentru mărirea coroanei ungurești și pentru întregimea împărăției.” În „Petiția” care se termină cu „Să trăiească țara, să trăiească craiul, să trăiească libertatea, egalitatea și frățietatea!” se mai face o importantă remarcă: „Concetățenii români limba ungurească o cunosc de diplomatică, însă și ei așteaptă aceea ca întrebuințarea limbei sale naționale neîmpiedicată să se lase în biserici, la învățătura fiilor săi și pretutindenea și în toate treburile nației noastre, cele din lăuntru”². Așadar revendicările românilor din Ungaria la 1848, spre deosebire de cele ale românilor din Transilvania, sunt într-o perfectă concordanță cu prescripțiile statului național, pe care naționalitățile le-au respectat, stăpânii statului, fie ei unguri sau germani, nu, acesta fiind motivul fundamental al discordiei dintre națiunile dominante și naționalități.

Românii ungureni au rămas credincioși promisiunilor făcute la începutul erei moderne, fără să renunțe la lupta pentru prezervarea identității naționale. Fidelitatea lor, declarată la 1848, față de patria comună a durat șapte decenii. Statornicia și-o demonstrează prin asumarea unirii Ardealului cu Ungaria (la 29 mai 1848), pentru a ieși de sub jurisdicția patriarhiei sârbești și a forma o națiune cu o mai mare pondere și o mai mare forță de rezistență valurilor de omogenizare venite din partea majorității naționale, îndeosebi după aprobarea legii de învățământ a ministrului Trefort, din 1879, considerată de naționalități un atentat îndreptat împotriva limbii și culturii lor. Loialitatea ungurenilor față de statul maghiar este pusă, între 1867–1918, la o grea încercare. Pactul dualist austro-ungar (1867) a fost degradant pentru naționalități, făcându-le comunități de rangul al doilea, legea pentru naționalități (1868) nu recunoaște decât o singură națiune, națiunea maghiară, legea electorală și legea presei sunt dezavantajoase pentru minoritățile naționale. Legile care vizau maghiarizarea învățământului de naționalitate se țineau lanț, iar revendicările cuprinse în Memorandul din 1892 sunt respinse, memorandiștii supuși unor torturi dușmănoase. Politica educațională inițiată de Trefort este încununată de legea lui Apponyi din 1907, care deveniseră „în fața opiniei publice un exemplu notoriu al inumanismului și tiraniei maghiare”³.

Vorba lui Teodor Mihali: „Ministrul învățământului le-a interzis prin decret naționalităților să se roage lui Dumnezeu în limba maternă”⁴.

Lex Apponyi a transformat învățământal naționalităților într-un învățământ bilingv, preponderent maghiar, sugerând ideea că naționalitățile din Ungaria au o dublă identitate și că, de fapt, și membrii comunităților minoritare sunt unguri. Din corespondența lui Tisza István cu mitropolitul Mețianu, în toamna anului 1914, aflăm că în școlile populare, din cele 30 de ore săptămânale 13 sunt rezervate pentru predarea limbii maghiare. Mețianu, în răspunsul dat premierului ungar, referindu-se la politica de asimilare a ungurilor, ține să sublinieze că „popor bilingv nu poate exista, cetățenii nemaghiari ai statului trebuie lăsați să-și însușească cunoștințele necesare de limbă maghiară, ca limbă de stat, în mod liber, fără constrângeri”⁵. Legea deveniseră, în câtiva ani, un casus belli între unguri și naționalități, respectiv între români și unguri,⁶ contribuind la înstrăinarea populației nemaghiare de patria comună, Ungaria, și la consolidarea relațiilor lor cu națiunile culturale din care fac parte. Adică la destrămarea statului dualist și multietnic.

Ungurii au pățit cu Lex Apponyi exact ca în 1868 cu legea pentru naționalități: au întins coarda prea tare, au trecut Rubiconul.

Politica de omogenizare a ungurilor a fost lipsită de previziune și prudență, căci între 1867–1918 raporturile de forță s-au schimbat în favoarea românilor.⁷ Punctul pe i l-au pus prin declanșarea, împreună cu austriecii, a Primului Război Mondial, la 28 iulie 1914, iar locul discuțiilor politice și profesionale este preluat de operațiunile militare. La 27 august 1916, România declară război Austro-Ungariei, armata română intră în Transilvania.

Între timp, românii din Ungaria și Ardeal, între 1881–1905, ajung la consens în privința problemelor fundamentale ale națiunii române. Dezbinați în cele două tabere ale activismului și pasivismului politic, românii din Ungaria, după ce la alegerile parlamentare din 1903, Aurel Vlad, în circumscripția electorală Dobra, obține mandat cu un program național român, ajung la concluzia că trebuie să se treacă la o politică națională activă, legitimată prin conferința electorală ținută la 10 ianuarie 1905, la Sibiu, sub presedinția lui Gheorghe Pop de Băsești. La conferință este aprobat un amplu program național și se ia decezia de a participa la alegerile parlamentare în toate circumscripțiile electorale.⁸ Unitatea națională a românilor din Ungaria se încheagă în jurul Partidului Național Român și devenise tot mai solidă în susținerea intereselor politice și culturale. Neclintită este deocamdată și loialitatea românilor față de statul maghiar și, mai ales, de Curtea din Viena. Când, la 27 august 1916, România declară război Austro-Ungariei, fără să-i întrebe pe românii de aici dacă vor să se unească cu Regatul României,⁹ liderii politici și ierarhii ortodocși condamnă în cuvinte categorice atacul împotriva patriei lor. La 5 septembrie, Ștefan C. Pop, în parlamentul ungar, își exprimă solidaritatea față de patrie și tron, iar Alexandru Vaida-Voevod, în ziarul vienez „Reichspost” regretă că eforturile depuse în vederea ținerii României în cadrul Puterilor Centrale, spre binele românimii, au fost zadarnice. Liderul Partidului Național Român este convins că românii din Monarhia Austro-Ungară își vor păstra fidelitatea față de dinastie, în ciuda suferințelor de care au avut parte de-a lungul istoriei.¹⁰ În ziua de 8 septembrie 1916, „Telegraful Român” publică „Circulara întregului cor episcopesc ortodox din Transilvania”, semnat de mitropolitul Vasile Mangra și episcopii Miron Cristea de Caransebeș și Ioan Papp de Arad, în care se spune: „România în mod perfid a ridicat arma asupra patriei noastre…” Acela care cu vorbele vicleniei pe buze, cu dorul de jaf în suflet vine în hotarele noastre, nu-i frate, ci cel mai păgân dușman… Episcopul Miron Cristea se refugiază la Budapesta, de unde trimitea pastorale soldaților români din armata austro-ungară în care îi îndemna „să nu se clatine în credința și alipirea către Tron”.¹¹ Însuși regele Ferdinand a recunoscut că „ardelenii ne-au primit ca pe niște inamici”, iar Alexandru Marghiloman, la întrebarea „De ce am declanșat acest război?”, dă un răspuns jenant: „pentru ca să ascundem furturile”¹². Și totuși, aceste citate, mai ales care aparțin liderilor ardeleni, trebuie întâmpinate cu mare precauție, căci o bună parte a acestora, formulate în timpul Primului Război Mondial, sunt contestabile sau au un caracter derutant. Mărturisirile lui Al. Vaida-Voevod din 1922 dau de gândit. „De la 1907 încoace – spune Vaida-Voevod – nu am făcut nici un pas în politică fără a consulta în prealabil Bucureștiul. Chiar dacă s-au schimbat guvernele române, politica noastră a fost întotdeauna unanimă cu voința liderului de partid de la putere”.¹³

Așadar, Unirea a depins de voința politică a României și, mai ales, de raportul de forțe ale statelor cu care colabora atât înainte cât și în timpul războiului mondial, care se disputa între Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria, Bulgaria etc.) și Antanta (Anglia, Rusia și Franța).

Scopul urmărit de România era „întregirea” țării, căci la români ideea de unitate politică era un vechi deziderat național, realizabil numai prin alipirea Transilvaniei și a teritoriilor istorice cu o populație majoritar românească, cum ar fi Basarabia și Bucovina.

Astfel, în baza acestei ideologii profund înrădăcinată în conștiința elitei naționale, România a putut trece, chiar și împotriva voinței regale, de la Tripla Alianță, convenție încheiată cu Germania, Austro-Ungaria și Italia, la 30 octombrie 1883, la Antanta și să participe alături de ea, cu doi ani întârziere, la Primul Război Mondial. În baza convenției semnate cu Antanta, la 17 august 1916, se prevede asigurarea integrității teritoriale a României și recunoașterea dreptului ei asupra teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria (Bucovina și Ardeal). Teritoriile care îi reveneau României sunt delimitate în articolul 4 al convenției. În Transilvania frontiera era fixată pe Tisa, în Banat pe Dunăre, în Bucovina pe Prut.

La temelia acestor aspirații naționale teritoriale române stă o idee parțial nouă, cu rădăcini în idealurile pașoptiste de autodeterminare al popoarelor, inacceptabile pentru monarhiile sau formațiunile statale feudale, care nu acordau atenție caracterului național al populației sau duceau o politică de omogenizare. Modernitatea ideii la care ne referim constă în declararea și conștientizarea dreptului la teritoriile locuite de o populație de aceeași limbă și cultură, care a fost pusă la temelia teoriei cu privire la dreptul de autodeterminare al popoarelor, doctrină ce se leagă de numele președintelui american Wilson. Pornind tot de la un „drept istoric”, cu trimiteri la aria de formare a poporului român, istoricii români vorbesc în timp util despre „provincii aflate sub ocupație străină”, despre „țări românești” care nu erau sub stăpânire română, ca de exemplu, Transilvania. Noua doctrină dă prioritate factorului uman, necesităților naționale în detrimentul „dreptului istoric” la spațiile geografice ocupate de-a lungul istoriei. De aici își revendică România dreptul de a intra în război pentru a „elibera” teritoriile românești, adică teritoriile cu o populație majoritar românească, aflate sub dominație „străină”, respectiv austro-ungară. Cu atât mai mult cu cât a reușit să convingă, prin „Liga Culturală”, opinia publică internațională asupra lipsei de egalitate în drepturi și asuprirea naționalităților din Monarhia austro-ungară.

Armata română pătrunde în Ardeal în noaptea zilei de 28 august 1916, într-un moment inoportun, fără să fie pregătită de război. Într-un timp scurt, inamicul atacat schimbă cursul războiului, armatele nemților și ungurilor la 6 decembrie ocupă Bucureștiul. România ajunge într-o situație critică. Pierderile sunt imense. Vine în ajutorul ei Antanta, în primul rând Franța. Este refăcută și armata română. Victoriile Antantei în Vest, în toamna anului 1918, au creat un nou raport de forțe în Europa. Deși la 11 noiembrie, Primul Război Mondial se terminaseră prin armistițiul de la Compiegne, cu o zi înainte, la 10 noiembrie, România, în baza convenției cu Antanta, reintră în luptă, pentru a păstra Ardealul unit, la 1 decembrie 1918, cu România, conform opiniei oficiale, „pentru a elibera teritoriile românești aflate sub ocupația Austro-Ungariei”.¹⁴

Armata română nu a fost prezentă, dar este un fapt istoric că Marea Unire de la Alba Iulia s-a făcut „sub umbra armelor”.

O parte a istoricilor țin să sublinieze faptul că politicienii români din Ungaria nu au declarat public niciodată că obiectivul lor ar fi unirea cu România.¹⁵ Motivul este bine cunoscut: pentru românii din Ungaria calitatea vieții din România nu reprezenta o atracție. Un refuz categoric vine din partea țărănimii, mai ales a țărănimii din estul Ungariei, zonele sașilor și șvabilor. Era o idee unanim aprobată că „țăranul român din România liberă stă mai rău decât țăranul Român din țările subjugate.”^16.Un singur exemplu. La 14 noiembrie 1918, Teodor Mihali, președintele Partidului Național Român, adună în ședință locuitorii din Ileanda, sat unde locuia și avea moșie, pentru a-i informa asupra situației politice din Ardeal. Când a început să vorbească despre necesitatea unirii cu România, publicul i-a întrerupt discursul, l-a lovit cu pietre, i-a atacat casa și numai cu ajutorul gărzii naționale române locale a putut scăpa.¹⁷

Pătura cultă română era adepta autonomiei Ardealului. Cum spunea unul dintre liderii ei: „…lăsați ca Ardealul să fie cum a fost totdeauna, al ardelenilor.” Iată câteva rânduri providențiale, dar nerespectate de istorie, care au apărut în 1886 în „Tribuna”, semnate de Ioan Slavici: „Așa a voit Dumnezeu, așa au voit monarhii noștri, așa ne-am învoit chiar și noi, popoarele adăpostite în această țară frumoasă și binecuvântată. Și nici că poate să fie sigură pacea în țara aceasta, câtă vreme Ardealul nu li se va reda ardelenilor… Dar dacă maghiarii din Ardeal, orbiți de deșertăciune națională, au sacrificat autonomia firească patriei noastre comune, noi românii nu ne vom trăda țara niciodată. Ne-am supus și ne supunem, dar nu ne învoim și nu vom renunța niciodată la drepturile ardelenilor asupra Ardealului.”^18. Titlul studiului din care am citat este „Al cui este Ardealul?” Slavici este un excelent cunoscător al patriei comune și, deși trăia în România, a rămas îndrăgostit până la moarte de ideea independenței patriei sale de baștină. S-a opus unirii ei cu România, având mult de suferit din această cauză. Peste relevația sa cu caracter providențial a trecut însă istoria. A fost depășită de egoismul uman și caracterul exclusivist al națiunilor dominante. La 1848, ungurii au anexat Ardealul cu aprobarea Împăratului adorat de românii transilvăneni, iar scopul urmărit era refacerea Ungariei Mari și păstrarea caracterului ei maghiar. Cu câteva decenii mai târziu, în 1918, România, cu ajutorul Antantei și datorită unor circumstanțe istorice favorabile, a alipit Ardealul în baza unui alt „drept istoric”, iar în secolul care s-a scurs de atunci numărul alterităților naționale a scăzut în număr considerabil, având toate șansele să-l omogenizeze.¹⁹ Așadar, Ardealul nu a rămas țară autonomă ci a trecut în proprietatea României, căci a ieșit din război alături de statele învingătoare.

De atunci durează disputa dacă Ardealul a fost răpit de la unguri sau a fost pierdut de ei înșiși.

Alături de teoria cu privire la autonomia Ardealului, după semnarea pactului austro-ungar din 1867, apare o altă teorie cu privire la reglementarea conviețuirii popoarelor din Austro-Ungaria, transformarea ei într-un stat federativ, elaborată de bănățeanul Popovici. Ambele teorii au fost respinse de unguri, după cum Ungaria nu a acceptat nici unirea de la Alba Iulia.

Proiectul unirii cu România apare la românii din Transilvania și Ungaria odată cu destrămarea Austro-Ungariei, când, de fapt, nu mai era altă soluție, căci cele trei mari imperii de care această regiune a depins de-a lungul istoriei, Imperiul Habsburgic, respectiv Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Rusia țaristă, s-au prăbușit, pierzându-și rolul în această parte a Europei. Neavând altă alternativă, „schimbarea la față” a liderilor români s-a făcut de azi pe mâine, într-o perfectă concordanță cu regele și guvernele României, în conștiință de cauză cu realitățile istorice de la sfârșitul Primului Război Mondial. Cot la cot cu ierarhii celor două biserici (greco-catolică și ortodoxă), au pregătit Adunarea Națională de la Alba Iulia într-un timp foarte scurt, după următorul program.

La 12 octombrie 1918, în casa politicianului Aurel Lazăr din Oradea, Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Ardeal și Ungaria a elaborat, sub prezidarea lui Teodor Mihali, o „Declarație de independență”, în care „se constată că urmările războiului îndreptățesc pretențiunile de veacuri ale națiunei române la deplina libertate națională.” Prin „Declarația” de la Oradea, redactată de Vasile Goldiș, națiunea română din Ardeal și Ungaria este așezată printre națiunile libere, se refuză recunoașterea dreptului guvernului și parlamentului din Budapesta să se considere ca reprezentante ale românilor. În afară de Partidul Național Român, în viitor,

„nimeni nu poate fi îndreptățit să trateze și să hotărască în treburi care se referă la situația politică a națiunii române.”²⁰

Prin această declarație de o importanță fundamentală pentru destinul românilor din Monarhia austro-ungară, Partidul Național Român aprobă principiul de autodeterminare al națiunilor, elaborat de președintele Wilson, care, până la urmă, s-a dovedit a fi inaplicabil în mod consecvent. Se înființează un „Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș, care fusese împuternicit cu datoria de a traduce în viață acest proiect național. Din comitet făceau parte: Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr, politicieni care la Alba Iulia aveau să joace un rol determinant. Se ea și decizia ca „Declarația” să fie adusă la cunoștința factorilor politici ai Ungariei, ceea ce a avut loc în ziua 18 octombrie 1918, în parlamentul ungar, prezentată de Alexandru Vaida-Voevod. În discursul său, Al. Vaida-Voevod consideră că cel mai mare rezultat al războiului este „acceptarea din partea tuturor națiunilor al principiului că în viitor nu va mai fi deosebire între națiune și națiune și națiunile mari și mici vor avea drepturi egale.”²¹

Proclamarea independenței românilor de unguri și statul maghiar se face într-un moment istoric optim: prăbușirea Austro-Ungariei și proclamarea independenței Ungariei, la 3 noiembrie 1918.

La 30 octombrie 1918 izbucnește revoluția burghezo-democratică. Tisza István, simbol al lumii vechi, este asasinat de câțiva soldați sosiți de pe front. Ziua următoare se înființează guvernul lui Károlyi Mihály. Tot în 31 octombrie se constituie, la Budapesta, Consiliul Național Român Central din șase social-democrați (Tiron Albinii, Ion Flueraș, Iosif Jumanca etc.) și șase reprezentanți ai Partidului Național Român (Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Al. Vaida-Voevod și Aurel Vlad). Unitatea Românilor din Ungaria cu privire la desăvârșirea unității politice deveniseră deplină odată cu aderarea Partidului Social-Democrat – Secția română, care reprezenta clasele muncitoare din Austro-Ungaria. La 9 noiembrie se trimite o notă guvernului maghiar înființat după victoria revoluției burghezo-democratice, în care liderii români pretind dreptul de a guverna exclusiv toate ținuturile locuite de români și organizarea gărzilor naționale române, pentru garantarea ordinei.

Ultimele tratative între guvernul maghiar și reprezentanții românilor din Ungaria au avut loc în 13–14 noiembrie 1918. Guvernul este reprezentat de Jászi Oszkár, însoțit de câțiva consilieri, Consiliul Național Român Central de Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș, Aurel Vlad, Ioan Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca și, din a doua zi, de Aurel Lazăr și Iuliu Maniu. Jászi a făcut foarte mari concesii, care depăseau gândirea într-un stat național centralizat și care prevedeau o autonomie teritorială, „învestirea Consiliului Național Român cu guvernarea orașelor și tuturor județelor în care românii sunt în majoritate.” Răspunsul părții române la întrebarea lui Jászi,

„de fapt ce vor românii?”, este formulat a doua zi de Iuliu Maniu: „despărțire totală și absolută de Ungaria”.²²

După încheierea tratativelor cu reprezentanții guvernului ungar, liderii Consiliului Național Român Central, în ziua de 14 noiembrie, la propunerea social-democratului Ioan Flueraș, au hotărât convocarea unei adunări naționale pentru consultarea voinței românilor din Ungaria. S-a decis ca localitatea Marii Adunări Naționale să fie Alba Iulia, iar ziua ținerii acesteia duminică, 1 decembrie 1918. Și pentru că nu era timp să se facă o nouă lege electorală s-a hotărât ca delegații care vor participa la adunarea de la Alba Iulia să fie aleși de popor și să fie reprezentate toate păturile sociale. Organizatorii istoricei adunări au cutreierat regiunile populate de români, pentru a le cunoaște părerea. Alexandru Vaida și Teodor Mihali, de pildă, se reîntorc la Arad cu vestea că românii din preajma orașelor Dej și Bistrița vor Unire, „dar cu o Românie republică nu cu un regat reacționar”. Muncitorimea cerea odată cu unirea și „înfăptuirea unor profunde transformări social-economice.”²³

În numărul din 8/21 noiembrie 1918 al ziarului din Arad, „Românul”, apare scrisoarea de convocare a Adunării Naționale, semnată de Dr. Gheorghe Crișan și Dr. Ștefan Cicio-Pop.

La 30 noiembrie, la Alba Iulia are loc ultima ședință a Consiliului Național Român Central, în cadrul căreia e redactat proiectul de rezoluție și sunt luate hotărârile necesare cu privire la unele neînțelegeri dintre membrii Consiliului, pentru ca rezoluția să fie unanim acceptată. În centrul dezbaterilor stătea statutul Transilvaniei până la unirea deplină cu România, respectiv până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal. Social-democrații voiau unirea, dar

„voiau o autonomie cu garanții serioase, nu pentru a ajunge din robia magnaților în probia boierilor”,

cum spunea Ioan Flueraș în „Aminitiri, din tinerețe și din revoluție”. Cei 180 de social-democrați care au participat la Adunarea Națională voiau „unirea cu condiții” spre deosebire de emigranții români veniți din regat, care se frământau pentru o „unire fără condiții”.

Vii au fost discuțiile și când s-a trecut la dezbaterea proiectului de rezoluție. Socialiștii voiau să se unească cu România și nu cu regatul român. Eleonora Leményi cerea drepruri egale pentru femei, naționalii spuneau că acest lucru nu e încă oportun. Alții țineau la o reformă agrară radicală și la asigurarea pentru muncitorimea industrială a drepturilor pe care le aveau muncitorii în Occident. A fost apoi întocmită lista Marelui Sfat Național, care trebuia să ia locul Consiliului Național Român Central.

La Alba Iulia au sosit 1.228 de delegați și circa o sută de mii de participanți din toate părțile Ungariei locuite de români.

S-au ținut mai multe cuvântări, „a urmat apoi cel mai solemn epizod: bătrânul președinte, Gheorghe Pop de Băsești, după ce întreabă Adunarea Națională dacă acceptă proiectul de rezoluție prezentat, în aplauze și ovații frenetice, proclamă unirea Transilvaniei cu România.”²⁴ (Într-o atmosferă politică asemănătoarea a fost proclamată, la 29 mai 1848, în dieta din Cluj, unirea Ardealului cu Ungaria!) Rezoluția constă din nouă puncte, cuprinzând principiile fundamentale ale noului stat român, dintre care a avut și are o deosebită rezonanță ideile cuprinse în punctul al treilea: „Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său, și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”²⁵.

A doua zi se înființează Marele Sfat Național Român, compus din 250 de membri, un fel de parlament, din care fac parte și români din părțile apusene

care, după Trianon, au rămas Ungariei: Dr. Mihail Mărcuș, advocat din Jula, Dr. Ioan Erdélyi, advocat din Budapesta, Dr. Alexandru Martin, jude de tablă din Seghedin, Dr. Iuliu Mezei, director de fabrică din Budapesta și Ion Mihuț, cojocar din Budapesta. Din membrii Marelui Sfat sunt aleși membrii Consiliul Dirigent, organ de administrare a Ardealului până la desăvârșirea unirii cu România. Este compus din 15 membri, în fruntea căruia a stat, până la 4 aprilie 1920, când a fost desființat, Iuliu Maniu.

La 11 decembrie 1918, Consiliul Dirigent adresează românilor din Ardeal un înflăcărat apel, în care se spune: „Români! Viitor de aur vi se pregătește. Vrem ca pe pământul țării noastre să stăpânească dreptatea și libertatea. Dreptate și libertate, nu numai pentru cel tare și puternic, ci și pentru cel slab și umilit… În acest scop vom da libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare… vom înfăptui un regim curat democratic pe toate terenele vieții publice…”²⁶ Este ultimul mesaj politic de îmbărbătare, în stil populist, pe care burghezia română din Ardeal îl adresează românilor socializați într-o altă cultură față de a românilor de dincolo de Carpați, căci peste câteva zile, la 24 decembrie 1918, Ferdinad I, rege al României, „prin grația lui Dumnezeu și voința națională” decretează (nr. 3631): „Ținuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt și rămân de-a pururea unite cu Regatul României.”²⁷ Decretul regal însă nu ia în considerare revendicările democratice cuprinse în documentele elaborate la Alba Iulia, se mulțumește să consemneze doar înfătuirea unirii.²⁸ De la această dată și românii transilvăneni trebuie să se mulțumească cu posibilitățile politice și sociale oferite de România Regală.

Merită să notăm faptul că decretarea se face înainte de începerea Conferinței de pace de la Versailles (18 ianuarie 1919) și înainte de hotărârea Consiliului Suprem privind frontierele dintre România și Ungaria (13 iunie 1919), iar parlamentul României votează legile de ratificare a unirii (29 decembrie 1919) înainte de semnarea Tratatului de pace între Puterile Aliate (Antanta) și Ungaria (4 iunie 1920), prin care se recunoaște pe plan internațional unirea Transilvaniei cu România.

Astfel, ca dată oficială a Marii Uniri rămâne pentru posteritate 1 Decembrie, ca o realizare istorică efectuată de români și din propria voință și nu de forțe străine, ca rezultatul unei întâmplări istorice favorabile.

Marii perdanți, ungurii deplâng pierderea Ardealului de la 4 iunie 1920, data semnării la Trianon a Tratatului de pace, pe care îl consideră dictat impus de puterile Antantei, act nedrept, lipsit de obiectivitate.

Din momentul ce tratatul de alianță cu Antanta a prevăzut frontiera dintre Ungaria și România pe Tisa, pentru orice eventualitate, și românii din această zonă periferică și-au trimis reprezentanții la Alba Iulia. Numărul lor exact nu este cunoscut. Deputați au fost, conform listelor care ne-au rămas, în jur de 30. Câți au participat din curiozitate sau dorința de a participa la un moment istoric, nu se știe.

Ceea ce știm este că românii din aceste părți, care, în baza deciziei de la Trianon, au rămas și în continuare în cadrul statului ungar, au trecut printr-un adevărat șoc politic și identitar. Ei rămân aici fără perspectivă națională, fără sprijin, fără intelectuali care să le reprezinte interesele. În timp ce românii din Ungaria revizionistă sunt supuși unei aspre torturi de deznaționalizare, România Mare își întoarce fața spre gravele probleme sociale și naționale, de integrare și românizare a unui mare număr de elemente alogene moștenite cu noile teritorii.²⁹

Că românii care au rămas în Ungaria după 1918 au fost abandonați și uitați de noul stat român, stă mărturie întâlnirea liderilor comunității cu ministrul Andrei Pleșu, în iarna anului 1990, la Budapesta, care spunea cu o sinceră stupefacție: „Nu știam că în Ungaria trăiesc români.”

După 1990 a început totuși o altă eră în relațiile dintre România și românii din țările vecine. O revitalizare a acestora însă nu mai este posibilă, din două motive: 1. Ei înșiși sunt tot mai puțini; 2. România nu mai reprezintă un model de urmat pentru ei. Și românii din țările vecine, indiferent de statul în care trăiesc, se îndreaptă spre Apusul mai dezvoltat, care oferă șansa unei vieți de calitate, dând prioritate intereselor materiale și punând în paranteză idealurile naționale ale înaintașilor. Patriotul cândva spunea: „Unde îți este patria, acolo să cauți fericirea vieții tale.” Cosmopolitul contemporan spune: „Acolo ne este patria, unde ne merge bine.”

Cam în felul acesta gândesc și cetățenii României contemporane. În anul Centenar se constată că, în ultimii 10 ani, din România au plecat 3,5 milioane de cetățeni români pentru a-și asigura un trai mai bun. Potrivit unor statistici, aproape 8 milioane de români trăiesc în afara granițelor. În pofida resurselor umane și materiale, dobândite după Primul Război Mondial, România a rămas o țară săracă, pierzându-și 17% din populația pe care o avea la sfârșitul erei socialiste (1989).³⁰

Din punct de vedere geopolitic însă România este un stat național centralizat, stabil din 2004 integrat în NATO și din 2007 în Uniunea Europeană.

Ardealul cucerit în 1918 și parțial recucerit în 1947 a rămas un solid pilon al statului român. Stabilitatea devine însă incertă fără o perspectivă socială și națională a cetățenilor.

Concluziile pe care statele occidentale le-au tras din ravagiile pricinuite de ideologiile naționaliste, rasiste, care au dus la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, sunt favorabile, în primul rând, intereselor sociale, economice și mai puțin intereselor naționale. Ideea europeană cheamă la colaborare, la făurirea unei Europe unitare și competitive, prospere. Acest deziderat este, în unele privințe, incompatibil cu principiul de izolare etnică al statelor naționale, etnocentrice. Cert este că proiectul național în Centrul și Sud-Estul Europei a contribuit la consolidarea limbilor și culturilor naționale, în ansamblu nu a fost însă performant, căci i-a lipsit esența, temelia unui stat: libertatea și bunăstarea cetățeanului. Așadar, după secolul națiunilor și cele două războaie mondiale care l-au urmat, secolul al XXI-lea ar trebui să ofere un trai mai bun, mai echitabil. Altfel, statul național, din momentul ce nu știe să asigure un oarecare echilibru între național și social, rămâne o simplă himeră.

Numărul cetățenilor care își neagă apartenența la neamul lor și care își părăsesc patria în această parte a Europei crește de la o zi la alta. State naționale fără cetățeni vrem?

Poeta Ana Blandiana spune că românii sunt un popor vegetal. Istoricul Lucian Boia constată că România este altfel, „lăsând impresia că țara e defectă”, că „ceva nu merge în România, și nu doar sus, în clasa politică, și nu doar de ieri, de alaltăieri.”³¹ În tradiția românească, statul a fost și este al stăpânitorilor și nu al norodului. Poporul a fost întotdeauna sărac și lăsat la mila celor sus-puși (boieri, voievozi, domnitori feudali, politicieni moderni, arhierei). Probabil că această tradiție orientală trebuie abandonată, iar statul autoritar, transformat într-o vatră primitoare, democratică, homocentrică. Într-un cuvânt, e necesară o altă strategie de edificare națională. Altfel, nu este cale de ieșire din impas, din inerția seculară.

Dr. Gheorghe Petruşan, Seghedin

Note:

1. Maria Berényi, Viața și activitatea lui Emanuil Gojdu, 1802-1870, Giula, 2002, p. 47

2. Cornelia Bodea, 1848 la Români, vol. I, Edit. Enciclopedică, București, 1998, p. 509-511

3. Magyari Piroska, A magyarországi románok iskolaügye, Szeged, 1936, p. 47

4. Magyari Piroska, op. cit., p. 56-57

5. Magyari Piroska, op. cit., p. 64-74

6. Magyari Piroska, op. cit. p. 63

7. Kós Károly: Erdély, Kolozsvár, 1934., p. 86

8. Veritas: A magyarországi románok egyházi, iskolai, közművelődési, közgazdasági intézményeinek és mozgalmainak ismertetése, Budapest, 1908., p. 487-490.

9. http://adevarul.ro (10.08.2017)

10. Jancsó Benedek: A román irredentista mozgalmak története, Budapest, 1920., p. 411-412.; Erdély története, III. köt., Akadémiai Kiadó, Budapest, 1986., p. 1695

11. Ulterior, istoriografii vieții și activității lui Miron Crista i-au schițat o imagine de mare unificator al neamului românesc. Vezi, de exemplu, Ilie Șandru-Valentin Borda, Miron Cristea, Târgu-Mureș, 1998; Preot Prof. Dr. Mircea Păcuraru, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 364. Cu doi ani mai târziu, la o manifestare națională Miron Cristea vorbea despre „tiranie maghiară”, „frații noștri din regatul liber”, despre „cele mai grozave prigoniri și chinuri trupești si sufletești” ale românilor din Transilvania (vezi Documentele Unirii 1918, București, 1993, p. 131)

12. Szász Zsombor: Románia, Budapest, 1931., p. 19

13. Ibidem, p. 25

14. Date și comentarii cu privire la „Participarea României la Primul Război Mondial” și „Marea Unire” vezi în „Istoria României”. Compendiu. Cluj-Napoca, 2004, p. 518-534

15. Szász Zsombor, op. cit., p. 16 și 24

16. Ioan Slavici, Opere, vol. XIV, București, 1987, p. 685-687

17. Jancsó Benedek, op. cit., p. 458

18. Ioan Slavici, Opere, vol. IX, București, 2010. p. 994

19. Vezi Lucian Boia, Cum s-a românizat România, București, 2015

20. Dr. Viorel Faur, 80 de ani de la adoptarea la Oradea a „Declarației de independență” a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș (12 octombrie 1918), Oradea, 1988, p. 17 și următoarele.

21. Ibid, p. 73

22. Tiron Albini, Memorii, Edit. Științifică, București, 1969, p. 66-67

23. Tiron Albini, op. cit., p. 68 și 70

24. Tiron Albini, op. cit., p. 91

25.T. Albini, op., cit., p. 91-92

26. Dr. Aurel Galea, Formarea și activitatea Consiliului dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria (2 decembrie 1918-10 aprilie 1920), Târgu Mureș, 1996, p. 442

27. Dr. Aurel Galea, op. cit., p. 444

28. D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea prin care a trecut, București, 1968, p. 472

29. Vezi Irina Livezeanu, Cultură și naționalism în România Mare 1918-1930, București, 1998

30. Țara dincolo de țară, Foaia românească, nr. 40, 5 octombrie 2018, p. 5 și 9

31. Lucian Boia, De ce este România altfel? Humanitas, București, 2012, p. 5-6