Apariţia editorială semnată de Rodica Ţabic şi Adriana Popescu a adus în atenţia publicului julan, zilele trecute, nume şi locuri ce ţin atât de mitologia culturală a Aradului, cât şi personaje cunoscute românilor din Ungaria. Centrul Cultural Românesc din Jula a găzduit pe 12 mai o nouă ediţie a caravanei cu cărţi a ICR Budapesta, în cadrul căreia a fost lansată la Jula şi volumul „Caietele Herminei”. Cartea este un minunat ghid şi un palpitant catalog al felului în care trăiau românii din Câmpia de Vest – zona Aradului – în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea.
Nu era o lume idilică, dar era o lume vie, cosmopolită, autoritar dominată de reguli şi fixată în legi morale de la care era imposibil să te abaţi. Constituită dintr-o suită de medalioane, cartea oferă o imagine panoramică a acelei lumi care gravita în jurul „metropolelor” Budapesta şi Belgrad, şi care îşi avea axul central într-un Arad real-mitologic. Datorată doamnelor Rodica Ţabic şi Adriana Popescu, mamă şi fiică, cele două editoare ne oferă o carte-album în care palpită nu doar aerul tare al unei epoci fascinante, ci şi nişte personaje cuceritoare. Intitulată „Caietele Herminei” (Editura Peter Pan, 2010), scrierea, însoţită de nenumărate imagini de epocă, oferă notaţiile autobiografice ale Herminei Ciorogariu, o intelectuală arădeană. Despre cum au ajuns manuscrisele Herminei să vadă lumina tiparului şi despre legăturile editoarelor cu descendenţi ai familiei Ciorogariu, dar şi despre ceea ce le leagă sufleteşte de localitatea Chitighaz, ne-a vorbit Adriana Popescu.
– Mama mea, Rodica Ţabic, care este arădeancă, a primit în urmă cu 10 ani, din partea familiei Ciuhandu din Timişoara, zece caiete manuscrise aparţinând acestei mătuşi îndepărtate de-a familiei noastre, Hermina Ciorogariu, căsătorită Arjoca. Născută în 1878 la Pecica, a trăit până în 1973 şi toată viaţa ei a fost o femeie extrem de curioasă, de vie, atentă la ce se întâmpla în jurul ei, de unde şi ideea de a pune pe hârtie sub forma unei însemnări aproape zilnice observaţii despre contemporanii ei, dar şi elemente de monografie ale comunei ei natale, amintiri din vremea anilor de şcoală, din vremea studiilor de învăţătoare şi, pe urmă, de profesoară. Totodată despre studiile făcute întâi, la Arad, pe urmă la „Erzsébet Női Főiskola” din Budapesta, o şcoală pedagogică superioară unde erau pregătite cadrele didactice pentru învăţământ. Să nu uităm că atunci era încă perioada imperiului austro-ungar, deci ideea Budapestei era foarte firească, era centrul unde intelectualitatea părţii de Vest a Câmpiei Aradului se ducea să-şi facă studiile. Deci, legăturile noastre de familie cu Hermina nu sunt foarte apropiate, dar fiind vorba de o familie cu foarte multe ramificaţii aş putea spune că Hermina era un fel de mătuşă a întregii noastre familii. De altfel, Hermina este nepoata unui personaj, care a fost celebru în istoria culturală şi bisericească a României, fiind vorba de episcopul Roman Ciorogariu, episcop la Oradea, după realipirea Ardealului. Bunica mea, de asemenea, era una dintre nepoatele episcopului. Toate acestea au trezit mamei mele ideea, în clipa în care a primit aceste caiete, să valorifice ceea ce era scris în ele. După ce a început să le transcrie, şi-a dat seama câte informaţii preţioase, câte lucruri de mare talent, dar şi de mare valoare pentru un cercetător stau în aceste rânduri şi de aici s-a născut ideea să facem cartea. Eu eram puţin mai reticentă, puţin rezistentă la idee, mi se păreau nişte lucruri foarte locale şi credeam că nu o să intereseze. Pe măsură ce am intrat în jocul mamei mi-am dat seama că ea are dreptate şi că ar fi păcat să se piardă toate aceste însemnări care au, cred, mai mare valoare decât un manual de istorie sau un tratat academic. Ele au fost scrise fără intenţia de a deveni publice, tocmai prin aceasta sunt extrem de sincere. La scrieri s-au adăugat multe fotografii de familie, păstrate de familia noastră, pentru că printr-o fericită întâmplare familia noastră în decursul istoriei s-a interferat cu o serie de personalităţi, care astăzi sunt catalogate ca făcând parte din istoria României.
– Aţi amintit că aveţi rădăcini şi în Ungaria. Ne mărturisiţi ce anume vă leagă de aceste meleaguri?
– Tatăl meu s-a născut la Chitighaz, în anul 1909, unde tatăl său Traian Ţabic a fost învăţător. Deci, toată copilăria mea ştiam acest amănunt, exotic pentru mine într-un fel, că tata era născut în Ungaria, iar eu născută la Arad. Am avut tot timpul sentimentul unei convieţuiri, tipică oraşelor de frontieră, şi cred că este un privilegiu, fiindcă această trăire împreună se găseşte şi în „Caietele Herminei”, lucru are îţi dă o bogăţie sufletească, te face să fii tolerant, să ai cu totul altă optică despre celălalt, ai privilegiul de a vorbi din copilărie mai multe limbi. Eu însămi, încă din copilărie, odată cu limba română am învăţat, fără să vreau, germana şi maghiara. Deci, e chiar o şansă să trăieşti în oraşele de pe graniţă. Repet, cu această foarte frumoasă lecţie a convieţuirii împreună, o prefigurare cu mult timp înainte de conceptul UE, a unei Europe unite în care etniile, trăind alături unele de altele învaţă una de la cealaltă, se contaminează în mod fericit şi se îmbogăţesc reciproc.
– Ce reprezintă pentru Dumneavoastră această comunitate românească din Ungaria? Mai aveţi rude la Chitighaz?
– Nu mai am rude la Chitighaz, iar comunitatea românească din Ungaria este pentru mine la ora actuală un lucru pe care-l percep în special profesional. Am fost ani de zile directoarea Institutului Cultural Român din Berlin. Deci, am avut perspectiva din afară asupra culturii româneşti şi am avut contact foarte direct cu comunitatea românească din Germania. Ştiind că aici există colegi la Seghedin şi Budapesta, care au printre alte obiective strategice şi legătura cu comunitatea românească din Ungaria, sigur că am învăţat mai multe şi am aflat o serie de informaţii la zi despre această comunitate. Sunt convinsă că prin iniţiativele culturale, nevoia de a-şi păstra identitatea poate fi ajutată cel mai mult. De aceea mă bucur să am putut face parte dintr-un proiect al acestei caravane a cărţii româneşti pe care a organizat-o ICR Budapesta. Cred că şi dacă au rămas puţini şi chiar dacă unii tineri care fac parte din comunitatea românească nu mai au atât de pregnant sentimentul apartenenţei la cultura română din familie, măcar prin aceste infuzii de cultură românească de bună calitate ei pot fi ajutaţi să-şi dezvolte sentimentul identităţii etnice şi să fie mândri că fac parte dint-o cultură ca cea română.
– Ce înseamnă pentru Dumneavoastră şi pentru mama Dvs. volumul „Caietele Herminei”?
– În primul rând, pentru mama mea este împlinirea unui efort de zece ani şi îi sunt recunoscătoare că m-a împins de la spate să concretizez această iniţiativă. Acum sunt extraordinar de bucuroasă că această carte există. I-am dedicat, nu întâmplător, această carte fiicei mele, pentru că odată cu naşterea cărţii am simţit cât de important este să ai nişte rădăcini. Generaţia mamei mele are mai acut sentimentul rădăcinilor, fiindcă ei au trăit în altfel de istorie, în care au fost la un moment dat dezrădăcinaţi. Au simţit tot timpul nevoia de a-şi apăra originea. Noi suntem o generaţie mai ruptă de acest lucru, iar generaţia fiicei mele e şi mai detaşată de această nevoie istorică. Odată cu trecerea anilor şi a vârstei începi să-ţi pui întrebarea, de unde vin eu, cine sunt strămoşii mei… Iar când poţi să aduci dovada sub forma unei cărţi de 200 de pagini, că ai nişte strămoşi, că vii dintr-o istorie, ai sentimentul că dispui de nişte ancore şi nu eşti un pai care pluteşte pe ape, ci că eşti într-adevăr cineva, care are o anumită identitate. Este un sentiment pozitiv, iar rolul cărţilor de memorie tocmai acesta este.
Anca Butar
Comentarii
Trimiteți un comentariu