„A fi cantor nu este o meserie, ci o chemare de la Dumnezeu…” – Interviu cu Ioan Gui, cantorul bisericii ortodoxe din Săcal

Creştinii ortodocşi, care intră în Sfânta Biserică, fie pentru a participa la Sfânta Liturghie, fie pentru a fi alături de cei dragi la bucurie sau la întristare, sunt întâmpinaţi de glasul cântăreţului de la strana bisericii. Cu ani în urmă, strana bisericilor ortodoxe de la noi era plină de cantori şi de cântăreţii care dădeau răspunsurile la Sfânta Liturghie. Prin anii ’60–’70 existau chiar coruri care funcţionau cu zeci de credincioşi la unele biserici ortodoxe din comunitatea românească din Ungaria. Azi, din păcate, slujitorii bisericii se bucură dacă au câte un ajutor care să dea răspunsurile la Sfânta Liturghie. Recent am poposit la Săcal, unde am stat de vorbă cu cantorul de la biserica de acolo. Ioan Gui de trei decenii slujeşte biserica, fiind pilonul principal din viaţa parohiei în perioada când aceasta nu a avut deloc preot.

– În familia mea toţi au fost apateni şi români, atât bunicii, cât şi părinţii. Tatăl meu (Laurenţiu Gui) a căzut pe front în cel de-al doilea Război Mondial şi nu ştim exact pe unde a fost înmormântat. Am primit atunci veşti despre el că ar fi rămas prin Rusia, dar mai multe nu ştim. Mama (Iuliana Pap) a rămas aici săracă, fără ajutor şi cu trei copii de crescut. Eu eram cel mai mic şi am avut două surori mai mari. Din copilărie am ştiut ce înseamnă greutăţile şi destul de devreme a trebuit să muncesc. Am făcut şcoala primară la Apateu şi, din păcate, nu am putut să învăţ mai departe, aşa că am început să lucrez la Apateu la pădure, după care o perioadă am fost ciurdar. Şi în 1956, la Biharugra, am lucrat tot la ciurdă, după aceea o perioadă am fost conductor la Szolnok, la calea ferată, pe urmă la Budapesta, etc. În 1965 când m-am căsătorit cu Elisabeta, soţia mea, ne-am cumpărat la Săcal o căsuţă şi de atunci sunt săcălan. În 1970 am venit definitiv la Săcal şi am lucrat la cooperativă (aici am fost mecanic la tractoare şi fierar, depinde ce trebuia atunci), până în anii ’90 când am ieşit la pensie. Acum suntem amândoi pensionari şi ne bucurăm de anii bătrâneţii şi de copiii noştri.
– Fiind apatean îmi permit să vă întreb în ce relaţii sunteţi, cei din Săcal cu românii din Apateu?
– Cândva am fost mai uniţi românii din cele două sate, în primul rând prin faptul că bisericile au avut acelaşi preot. Dar la Apateu întotdeauna au existat conflicte, mai ales între români şi unguri. La Săcal nu există aşa ceva. Aici suntem mai uniţi, iar cu ungurii am trăit în pace. La Săcal avem şi o asociaţie a naţionalităţilor, care funcţionează de nouă ani, unde românii împreună cu reformaţii din localitate colaborează şi se ajută reciproc.
– Îmi povestiţi, vă rog, cum a început cariera dumneavoastră de cantor la biserica din Săcal?
– Generaţia noastră a crescut din anii copilăriei cu biserica. Părinţii mergeau la biserică, iar la şcoală era obligatoriu religia şi trebuia în fiecare duminică să ne vadă părintele la slujbă. Era cu totul altă lume decât aceasta în care trăim acum. În ziua de azi nu-i mai interesează pe tineri nimic. Ar trebui să se facă religie la şcoli, pentru că altfel nu va avea viitor nici biserica nici comunitatea. Aici la Săcal am fost mulţi români, pe vremea părintelui Misarăş aveam cor de cel puţin patruzeci de persoane. În anul 1977 biserica a rămas fără cantor şi cântăreţi, şi am început eu să cânt la strană. Atunci eram deja cu serviciul la Săcal, iar consilierii m-au rugat să preiau eu această sarcină. La început m-au ajutat credincioşii şi de-atunci până în ziua de azi cantor am rămas. Mai greu a fost când biserica nu a avut preot mai bine de un an, şi am făcut singur slujbă cantorească, ca să nu rămânem în Sfânta Duminică fără slujbă, să ne păstrăm unitatea. Pentru că ştiţi cum e? Dacă poarta e o dată de două ori închisă, după aceea nu mai bate la ea nimeni. Şi dacă ne pierdem, e tare greu să mai aduni turma. Iar la înmormântări, tot aşa. Seara la slujba prohodului Domnului făceam singur prohodul, dacă nu aveam preot...
– Ce înseamnă această muncă pentru dumneavoastră?
– De când sunt aici mă simt minunat, deoarece sunt înconjurat de oameni cumsecade şi eu nu consider acest serviciu ca pe o meserie ci ca pe o chemare de la Dumnezeu. Nu ştiu cum aş putea defini termenul de muncă în acest caz. Munca nu o fac singur, enoriaşii sunt mereu gata să dea o mână de ajutor în toate, astfel lucrurile se derulează mult mai uşor. Împreună pregătim slujbele din biserică, curăţenia se face tot cu părintele şi cu enoriaşii, iar cheltuielile sunt suportate tot de ei. Deoarece la parohie nu primim sprijin financiar de nicăieri astfel trebuie să ne descurcăm singuri cum putem. 

Slujbă de Înviere, la Săcal
– Cum aţi primit faptul că veţi avea la Săcal din nou un preot care să locuiască aici?
– De multe ori ne-am gândit ce va fi cu noi, dar Preasfinţitul Siluan ne-a ajutat să avem din nou preot, şi mulţumită Domnului, părintele cu doamna au decis să rămână chiar dacă condiţiile de aici nu sunt favorabile pentru doi tineri care îşi încep acum viaţa. Dar noi îi ajutăm cu tot ce putem şi sperăm ca mult timp să fim împreună. Să ştiţi că de când avem preotul nostru care stă aici la Săcal, oamenii sunt mai atenţi şi vin mai mulţi la biserică. De multe ori am auzit zvonuri de la unii că nu vin la biserică să asculte cantorul, dar nu m-a interesat. Eu am fost acolo pentru cei care erau prezenţi în biserică şi aveau nevoie de acea slujbă, aşa cum am ştiut eu să o fac. Adevărul este că preotul este sufletul în biserică, iar acum ne bucurăm că, în sfârşit, şi biserica noastră are suflet.
A.B.

Comentarii