Discuţii despre 100 de ani de fotbal românesc

Cu ocazia împlinirii, în 2011, a 100 de ani de la înfiinţarea primului mare club românesc de fotbal, Chinezul Timişoara, Institutul Cultural Român din Budapesta a organizat, pe 20 septembrie, o masă rotundă care să evoce momentele importante din istoria fotbalului românesc în prezenţa unor invitaţi de marcă. Scriitorul şi jurnalistul Radu Paraschivescu, autor printre altele al secţiunii româneşti din cadrul „Enciclopediei Larousse a fotbalului” şi a volumului „Jocurile Olimpice de la Atena la Atena: 1896–2004” a moderat o discuţie cu nume de legendă din fotbalul românesc şi universal: Helmut Duckadam, Emeric Dembroschi şi Emeric Ienei. În avanpremiera dezbaterii a fost prezentat publicului filmul-portret „Helmut Duckadam”, realizat de Redacţia română a MTV Seghedin. Cu prozatorul Radu Paraschivescu am stat şi noi de vorbă despre problemele de decenii ale fotbalului românesc.

– Chiar dacă nu intrăm în 100 de ani de fotbal românesc, totuşi trebuie să discutăm despre momentul Sevilla. Se pare că de acest moment al fotbalului românesc, lumea sportivă a rămas marcată până astăzi. Bine văd acest lucru?

– Da, vedeţi foarte bine, pentru că noi ne încăpăţânăm să sărbătorim în fiecare an triumful de la Sevilla, uitând nişte lucruri: că o ţară care se ia în serios nu mai poate rămâne la nesfârşit cramponată de un eveniment dacă se consideră o ţară de ispravă într-adevăr şi dacă vrea să aibă un palmares, o credibilitate externă. A doua problemă este triumfalismul ăsta de tip nu neapărat românesc, dar aclimatizat bine în România, care vede momentul Sevilla apogeul absolut, uitând câteva lucruri, uitând că finala aceea a fost declarată oficial cea mai urâtă finală din Cupa Campionilor Europene, aşa cum se numea atunci, uitând că a fost un meci de blocaj perfect, în care Steaua şi-a propus să nu îndrăznească nimic şi a şi reuşit să nu îndrăznească nimic, uitând că pe atunci condiţiile de a ajunge în finală erau mult mai simple decât astăzi. Te întâlneai cu câteva echipe şi cu un pic de noroc puteai să ai un culoar favorabil, ceea ce până la un punct a fost şi cazul Stelei. Pe acestea lumea le consideră amănunte şi trece direct la masă şi dans, la momentul de după Sevilla, la faptul că Barcelona era o mare etichetă pe vremuri. E adevărat, şi aici pun nişte amendamente: a fost cea mai nesărată echipă a Barcelonei din câte mi-a fost dat mie să văd, cel puţin, şi a avut cel mai slab antrenor din ultimii 40–50 de ani pe care le-a avut Barcelona, Terry Venables. În faţa acestui adversar a venit Steaua, e adevărat cu o echipă pe care nici o altă echipă din România n-o va mai avea vreodată. Sunt ferm convins că în felul în care merg lucrurile acum, aceea a fost într-adevăr o echipă foarte bună, cu nişte jucători supervaloare, care însă n-au produs emulaţie, n-au produs continuitate, ci au produs doar un moment de contemplare ritualică. În fiecare an, pe 7 mai, ne aducem aminte, lăcrimăm, mai difuzăm finala odată la ora 7 seara, mai dăm a doua zi reluare la trei după-masă, şi aşteptăm anul următor, când pe 7 mai o vom lua de la început.

– Dar ce s-a întâmplat totuşi? Pentru că după ’86 România a avut încă o echipă performantă şi acolo s-a produs ceva după 1994…

– În primul rând, s-au produs nişte alegeri, care au instalat la putere o trupă de profitori şi care a însemnat bazele sistemului mafiot, care funcţionează în fotbalul din România la ora asta. Mă refer la Federaţia Română de Fotbal, aşa cum a fost ea condusă după anii 1990 până în ziua de astăzi. E un sistem de complicităţi, de nepotisme, de favoritisme, un sistem de clan, o societate închisă, un stat în inima altui stat care operează cutume, mituiri, relaţii cu interlopi. Un asemenea lucru nu are cum să producă alte echipe bune. Sunt tot felul de paraziţi şi de atârnători, care şi-au croit drum şi s-au lipit de federaţii şi acum sunt la putere. În aceste condiţii, blaturile, meciurile trucate de dinainte de ’90 s-au înmulţit în proporţie geometrică. Dacă atunci erau câteva meciuri ideologizate pe care Steaua şi Dinamo trebuiau să le câştige, după ’90 a intervenit ceea ce se cheamă cooperativă, adică un sistem pus la punct de câţiva oameni bine şurubaţi în fotbal şi care decideau campioane, retrogradate, totu-l pe spinarea unui public care fie nu era informat, fie nu vroia să-şi piardă iluziile de tot, fie simţea neapărat nevoia unui pretext ca să ronţăie seminţe. Atunci publicul venea la meciuri neştiind că lucrurile erau de fapt aranjate de mult. În paralel, a apărut o criză de sistem, sistemul de pregătire a fotbaliştilor, de unde alte ţări încercau să-şi rafineze sistemele, să le facă mai performante. La noi sistemul a strălucit prin absenţă. Lucru care se întâmplă şi în ziua de astăzi.

– Chiar dacă este sistemul aşa cum este, de ce nu apar talentele, sau dacă apare un talent, unde dispare el?

– Talentele apar din ce în ce mai puţin şi vor apărea şi mai puţin de acum încolo, pentru un motiv foarte simplu: trierea nu se mai face cum trebuie. Înainte era o trieră performantă, de frică. Dacă nu munceai cum trebuie, venea partidul şi îţi dădea peste ochi şi nu era bine să te pui rău cu partidul. Acum cluburile au devenit private. Aceşti oameni au grijă să-i ţină pe angajaţi în condiţii uneori de teroare, alteori de mizerie. Antrenorii care ar trebui recompensaţi sunt plătiţi foarte prost. Antrenorii la copii şi juniori sunt subplătiţi drastic, ceea ce deschide calea spre mituiri, spre oameni care vin şi spun „ia-l şi pe fiul meu şi fă-l fotbalist”, antrenorul spune: „da, dar e gras şi nu ştie să fugă” şi părintele care are un lanţ de benzinării spune: „ştiu că ai 600 de lei pe lună, ia de aici 1500 de lei, şi fă-l fotbalist”. Şi îl face fotbalist cu forţa pe copilul ăla, care n-are nicio vină de altfel. Aşa apar tot felul de oameni, care nu au legătură cu fotbalul. Noi n-am mai avut mari întâmplări nici la echipa naţională, nici la echipe de club. Aşa se face că echipa naţională la ora asta e echipa nimănui, o echipă decredibilizată, cu care, din păcate, nu se mai identifică nimeni. Vine publicul pentru o arenă, dar nimeni nu mai face priză cu echipa naţională, cu ce însemna naţionala acum 10 ani, acum 15 ani, acum 20 de ani.

– Văzând evoluţia patronilor, şi faptul că în fotbalul românesc se vorbeşte despre foarte multe lucruri, numai despre fotbal nu, este cumva lumea fotbalului o oglindă a societăţii româneşti de după 1990?

– Până la un punct este, o oglindă care te arată în chipul tău cel mai neplăcut, un chip bubos, cu trăsături îngroşate, cu cearcăne, cu ochii pungiţi, cu buzele supte, pentru că oamenii care îl populează la ora asta nu lasă să arate frumos. Poate noi eram oameni sănătoşi în urmă cu 10–15 ani, dar nu mai suntem. Ne interesează în primul rând cancanul şi în al doilea rând informaţia, eventual ne mai interesează informaţia. Pe primul plan este bârfa, picanteria, este demiterea antrenorului, scandalul dintre jandarmi şi suporteri, dintre suporteri şi propria echipă, dintre antrenor şi un jucător de rezervă, dintre preşedintele executiv şi managerul general, şi aşa mai departe.

– Nu e vinovată într-un fel şi presa, pentru că acordă prea mare atenţie acestor scandaluri?

– Presa a creat ceea ce se cheamă efectul Frankeinstein. A asamblat un monstru într-un laborator, monstrul ăla a prins viaţă, a început să umble liber prin lume şi acuma nu mai poate fi încătuşat. N-ai cum să-l bagi la loc în laborator, n-ai cum să-l dezmembrezi, n-ai cum să-l ucizi, pentru că viaţa pe care i-ai dat-o este o viaţă care depinde de apetitul pentru cancan şi pentru promiscuitate al publicului.

– Sunteţi foarte pesimist. Nu aveţi nicio licărire de speranţă?

– Nu, nu-mi permit, n-am motive. Aş vrea să fiu. Sunt un tip căruia nu-i place să fie catastrofic, sunt născut vara, îmi plac zilele lungi, îmi place lumina, dar nu prea văd lumină în fotbalul ăsta. El nu este lăsat să respire, el este asfixiat de o trupă de cetăţeni care au descoperit un vehicul formidabil pentru popularitate, pentru notorietate, au descoperit televizorul, au descoperit că lumea cască gura ca la bâlci. În condiţiile acestea, dacă aş fi optimist aş fi ipocrit şi prefer să fiu sincer.

– Oare venirea la putere a membrilor generaţiei de aur, ştiind că Gică Popescu a candidat pentru şefia federaţiei, o altă mentalitate ar aduce schimbări în fotbalul românesc?

– Nu ştiu dacă există mijloace de transport pentru această nouă mentalitate, pentru că şi oamenii care sunt evident nişte albatroşi prin comparaţie cu ceea ce avem acum, şi ei s-au lăsat a fi atinşi la un moment dat, au intrat în sistem. Gică Popescu e un tip cu afaceri, cu independenţă financiară, cu o bună personalitate, dar şi el a avut un moment, un episod de alunecare în preajma fraţilor Becali cărora le-a fost angajat. Sunt destui dintre oamenii care au fost în echipa aceea bună de acum 17 ani şi care acum sunt priponiţi în diverse funcţii unde sunt oameni ornamentali. Hagi este iarăşi un nume. Hagi la rândul lui a fost distrus de propria necunoaştere a calităţilor şi mai ales a defectelor. Hagi ar fi putut fi un descoperitor de talente nemaipomenit, dar a avut ambiţia aceasta crâncenă a antrenoratului, care a eşuat de 6–7 ori până acum şi în care probabil va eşua şi a 8-a oară, pentru că el nu învaţă din asemenea lucruri, nu se lasă sfătuit, ceea ce e foarte păcătos pentru un om cu talentul lui, cu influenţa lui, cu carisma lui.

(În numărul următor vom continua acest subiect cu interviurile realizate cu Helmut Duckadam şi Emeric Ienei.)

Tiberiu Boca