În 3 noiembrie 2011 a fost organizat cenaclul comemorativ 190 de ani de la naşterea politicianului, lingvistului şi publicistului Gheorghe Ioanovici. Manifestarea organizată de Autoguvernarea Românească din sectorul II şi Societatea Culturală a Românilor din Budapesta a avut loc în sala de căsătorii a Primăriei Sectorului II din Budapesta.
Preşedintele Autoguvernării şi a Societăţii Culturale, Dr. Maria Berényi a salutat oaspeţii printre care şi pe Lucian Casone secretar I. de la Ambasada României de la Budapesta, care ne-a onorat cu prezenţa.
Maria Berényi a amintit în cuvântul său de salut că Gheorghe Ioanovici a avut o activitate multiplă şi foarte bogată. Fiindcă el era prieten şi colaborator apropiat a lui Andrei Şaguna, în această seară s-a evocat activitatea lui legată de constituirea şi aprobarea Statutului Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi Ungaria. Acest apropo l-a dat canonizarea din 29 octombrie a Sfântului Andrei Şaguna.
Pe baza cercetărilor Mariei Berényi a dat citire textelor legate de viaţa şi activitatea lui Ioanovici Dr. Ana Borbély, Cornelia Nemeş şi Sofia Sârbuţ.
Gheorghe Ioanovici, de origine macedoromână, s-a născut la Timişoara, pe 24 noiembrie 1821. A făcut liceul în oraşul natal, iar studiile superioare le-a urmat la Pesta şi la Pojon (Bratislava). În 1842 şi-a dat examenul de avocat, însă a optat repede pentru cariera de politician şi de personalitate publică. De foarte tânăr şi-a câştigat atâta popularitate, încât a fost ales deputat de Timişoara în dieta din Pojon, din 1847–1848. În 1849 devine vicecomite (subprefect) al judeţului Caraş. După înfrângerea luptei pentru libertatea Ungariei, fuge în Turcia, dar după un an revine în ţară. Mai târziu i se intentează un proces la Arad şi este condamnat la 12 ani de închisoare. Ioanovici a fost închis din 1854 la Pesta, apoi la Olmütz şi va fi pus în libertate în urma amnistiei generale din 1857.
În anii 1860 desfăşoară o vie activitate jurnalistică, publică mult în ziarele Magyarország, Ország, Pesti Napló. În 1865 este ales din nou deputat în circumscripţia din Lugoj, zonă în care deţine proprietăţi întinse. El va fi notarul Parlamentului până în 1867.
În perioada dintre anii 1867–1873, când ministru era Eötvös József, Ioanovici a fost secretar de stat în Ministerul Cultelor şi al Culturii Publice. Îndemnat de Eötvös, s-a ocupat împreună cu doi subalterni ai săi (Roşescu şi Cavaleriu de Puşcariu) de proiectul de lege privind separarea Bisericii Ortodoxe Române de cea sârbă.
Odată cu dualismul, noua stare a Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal trebuia recunoscută de guvernul maghiar. Ministrul Eötvös József a alcătuit în acest scop un proiect de lege, la care a lucrat foarte mult şi secretarul de stat Gheorghe Ioanovici. La 24 aprilie 1868 dieta a dezbătut proiectul de lege despre „Reglementarea referinţilor bisericii orientale din Ungaria”, susţinut de deputaţii români în parlament, între ei Vincenţiu Babeş, Gheorghe Ioanovici, Ioan Puşcariu, Alexandru Mocioni, Aurel Maniu, Sigismund Borlea, Aloisiu Vlad, Sigismund Pop, de Andrei Şaguna în casa magnaţilor. Prin legea din 24 iunie 1868, intitulată „În cauza celor de confesiune greco-orientală" s-a cunoscut egalele drepturi cu a sârbilor şi se extindeau prevederile legii din 1792 şi asupra mitropoliei române. Se cunoştea autonomia acesteia, acordându-se congresului bisericesc dreptul de a-i reglementa cauzele bisericeşti şi şcolare în limitele legii. Legea acorda credincioşilor dreptul de a-şi alege adunări bisericeşti, stabilea componenţa congresului din arhierei, 30 deputaţi ai clerului, 60 ai mirenilor. Congresele aveau competenţa să decidă organizarea adunărilor bisericeşti, diferite probleme. Pe baza acestei legi s-a făcut convocarea primului congres naţional-bisericesc al Mitropoliei Ortodoxe Române ardelene reînviate
Ioanovici i-a fost de mare ajutor lui Andrei Şaguna, mitropolitul român din Transilvania, la redactarea Statutului Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi din Ungaria. În 1868 a participat la sinodul de la Sibiu, for în cadrul căruia a fost adoptat acest Statut şagunian. Ioanovici i-a fost cel mai apropiat colaborator al lui Şaguna în formularea şi acceptarea acestuia.
Gheorghe Ioanovici a luptat mult pentru autonomia Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi din Ungaria şi pentru libertatea folosirii limbii române. În a doua jumătate a secolului al 19-lea el a fost mecenat al evenimentelor culturale româneşti din Budapesta. Emanuil Gojdu pe el l-a numit a fi unul dintre executorii testamentului său. În ciclul parlamentar 1874-1881 el va fi din nou deputat. După moartea lui Deák Ferenc – de care-l lega o strânsă prietenie – Ioanovici renunţă la activitatea politică.
Pe lângă activitatea publicistică, Ioanovici este şi autor al unor studii de lingvistică, publicate în Pesti Napló, Nyelvtudományi Közlöny şi Magyar Nyelvőr. El a fost şi un adept îndârjit al mişcării cunoscute sub numele de „înnoirea limbii maghiare”. Pe baza rezultatelor atinse în domeniul lingvistic, în 1867, Ioanovici este ales membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Ungare iar în 1883 devine academician cu drepturi depline. Între 1882–1895, deţine funcţia de preşedinte al Comisiei de Lingvistică a Academiei. În 1871, el este unul dintre fondatorii Societăţii Kisfaludy. Din 1864, este preşedinte al Asociaţiei Szabad Lyceum, constituită pentru popularizarea lecturii. Intră în francmasonerie începând cu anul 1871 şi devine mare maestru în 1871. Este preşedinte al Marii Loje Simbolice din Ungaria.
Gheorghe Ioanovici a murit la 10 februarie 1909, la Budapesta. Catafalcul lui a fost expus în aula Academiei de Ştiinţe Ungare. Personalităţi de vază ale ştiinţei şi culturii maghiare şi româneşti şi-au luat un ultim rămas bun de la el. A fost înmormântat după ritul Bisericii Ortodoxe, în cimitirul Kerepesi.
La sfârşitul cenaclului, Maria Berényi a amintit că, comemorând pe Gheorghe Ioanovici, avem prilejul să evocăm importanţa activităţii lui Andrei Şaguna, care deja a intrat în rândul Sfinţilor. Ambii erau de origine macedoromână. A vorbi despre mitropolitul Andrei Şaguna înseamnă a evoca una dintre personalităţile de excepţie ale vieţii bisericeşti, culturale şi politice a secolului al 19-lea din Transilvania şi Ungaria.
Dacă ar fi să-l definim pe mitropolitul Andrei am putea să-l numim cu adevărat un „apostol” al deşteptării românilor, cărora le-a apărat drepturile fundamentale în vremuri de loc prielnice. Le-a apărat în vremuri în care românilor, deşi majoritari şi statornici în matca etnogenezei lor, nu le erau recunoscute nici limba, nici identitatea naţională şi nici credinţa
Maria Berényi a mai amintit că în stăruinţele sale de a asigura viitorul Mitropoliei române prin legea specială din 1868, l-a ajutat mult pe Şaguna şi prietenul său baronul Eötvös József, care era pe atunci ministru de culte şi trăia în bună prietenie cu noul mitropolit. O dovadă a acestei prietenii este şi scrisoarea lui Eötvös din 16 ianuarie 1870, în care îi scrie lui Şaguna că nimic nu doreşte mai mult decât să aibă ocaziune a-i arăta simţămintele de simpatie şi alipire faţă de dânsul. Apoi adaugă: „Dumnezeu să te ţină şi pe tine ani îndelungaţi, spre binele patriei şi spre gloria neamului tău, şi să-ţi dăruiască în zilele bătrâneţelor tale, ceea ce e mai preţios decât orice recunoştinţă şi glorie: conştiinţa, că toate năzuinţele tale nobile vor produce roadele dorite.” La moartea lui Şaguna, Eötvös scria despre prietenul său: „Şaguna nu a murit ca să înceteze a trăi, ci a murit ca să trăiască mai glorios, să trăiască în veci.”
În sfârşit, Maria Berényi a concluzionat: „În anul 2008, la bicentenarul naşterii lui Andrei Şaguna, comunitatea românească din Ungaria ar fi dorit să-i amplaseze o statuie înaintea Catedralei Ortodoxe din Jula, dar din împrejurări multiple nu a reuşit. Nu avem statuie, dar din 29 octombrie 2011 cu toţii avem o ICOANĂ.”
Cornelia Nemeş, Budapesta
Comentarii
Trimiteți un comentariu