Un tânăr care de curând şi-a descoperit identitatea de român - Interviu cu Martin Tóth din Seghedin

Martin Tóth este un tânăr de 19 ani, originar din Cenadul Unguresc, după bunicii din partea mamei. Locuieşte la Seghedin şi frecventează Liceul „Tömörkény István”, unde este elev în clasa a 12-a. Este pasionat de desen, dar pe lângă această îndeletnicire tânărul este atras şi de sport, de limba română şi de tot ce este românesc. „Încerc să îmbin şcoala cu celelalte lucruri, însă nu este uşor. Totuşi, am descoperit că dacă faci ce îţi place, lucrurile merg de la sine”, ne-a spus Martin. Acesta vrea să urmeze cursurile unei facultăţi de artă plastică, însă nu este hotărât în privinţa alegerii centrului universitar. Martin de curând şi-a descoperit o nouă identitate de care este mândru şi visează lucruri mari pentru viitor. Dar să vedem cum a început totul…

– M-am născut în 1993 şi până la vârsta de doi ani am locuit cu părinţii la Cenadul Unguresc. Am mai stat şi în alte locuri, dar din 1999 trăim în Seghedin. Sunt în clasa a 12-a de liceu şi mă pregătesc pentru bacalaureat, de aceea actualmente am foarte puţin timp liber. Îmi place mult să joc fotbal, iar seara, în timpul liber, desenez. Timp de 11 ani am făcut înot de performanţă, dar din lipsă de timp, de când sunt la liceu a trebuit să abandonez antrenamentele. Acum înot doar din plăcere, iar condiţia fizică mi-o păstrez jucând în timpul liber fotbal şi făcând sport la sală, iar mersul cu bicicleta e preferatul meu mijloc de recreere. Duminica însă, merg la Cenadul Unguresc la biserică. Pentru mine merită să fac o oră de drum cu autobuzul, deoarece în biserică îmi găsesc linişte şi întărire sufletească. Iar pe lângă toate acestea îmi rămâne timp să mă ocup de desenele mele dragi, lucrul cel mai important pentru mine.
– Cum ai ajuns să desenezi? De unde a pornit această pasiune?
– Am început să desenez de mic copil. Pe când unii copii se uitau la desene animate, eu desenam. O mare parte din acele desene copilăreşti le mai păstrez şi de multe ori privindu-le mă distrez bine când văd ce greşeli făceam, cu toate că atunci mi se păreau foarte frumoase. Desenam tot timpul orice. Oriunde văd un loc alb, imaginaţia începe să-mi lucreze şi trebuie să găsesc ceva ce se va potrivi acolo. Mama mea văzând cu câtă îndemânare desenez m-a înscris la Şcoala generală „Juhász Gyula” din Seghedin, la secţia de artă plastică. Aici am învăţat, de fapt, cum trebuie să desenez. După cele opt clase primare m-am înscris la Liceul „Tömörkény István”, unde am ajuns la secţia ştiinţe umane, iar desenul a căzut pe locul doi. Dar după învăţătură în timpul meu liber este tot pe primul loc. Desenez în creion, grafit, cărbune…

– Ce te inspiră?
– Depinde. După părerea multora, am teme abstracte. Îmi place să desenez icoane şi îngeri, dar fac şi diferite portrete. Frumuseţea vine din interior şi dacă am o idee pe care mi-o compun în minte de cele mai multe ori urmează să ia formă pe hârtie. Când desenez pierd noţiunea timpului, de multe ori după-masa pe la cinci mă aplec asupra unui desen şi mă trezesc că e miezul nopţii şi nici nu am simţit că s-au scurs atâtea ore.
– Ştiu că după mama ta eşti şi român, dar pasiunea ta pentru limba română, pentru biserică şi tot ce este românesc sunt ceva ce ai descoperit mai recent. Cum s-a întâmplat acest lucru?
– Este adevărat că foarte multă vreme am trăit cu ideea că sunt ungur. Ştiam că mama mea este pe jumătate româncă, dar acest lucru nu m-a impresionat, tata fiind mare maghiar, la fel mediul în care învăţam, prietenii, etc. Într-un cuvânt, m-am lăsat influenţat de mediul în care trăiam. Cred că eram de vreo 15 ani când am început să ascult cântece naţionaliste maghiare, primite de la unul şi de la altul, mă îmbrăcam altfel şi până acolo am ajuns că doream să intru în Garda Maghiară, lucru pe care-l desconsider acum. Am avut noroc cu mama, care mi-a interzis acest lucru, iar după o perioadă mai îndelungată de timp, după ce mi-am pus puţin mintea la contribuţie, m-am lecuit de acest lucru de care pot să recunosc acum că mi-e ruşine. Atunci m-am trezit la realitate când am tot auzit că românii asta au făcut, românii asta ne-au luat… Şi a început să mă intereseze tot mai mult aceşti români. M-am întrebat ce sunt aceşti români? Sunt oameni, majoritatea de religie ortodoxă cum sunt şi eu. Şi eu am fost botezat în biserica ortodoxă din Cenad, de preotul român din sat, în biserica unde s-a botezat mama şi în care se rugau bunica şi străbunica mea. Până la urmă, mi-am dat seama ce nebun am putut să fiu, să ascult de alţii şi să nu mă intereseze ceea ce ar fi trebuit să fie mai important pentru mine: familia mea. Străbunicul din partea mamei a venit din România şi nici nu ştia ungureşte. Iar bunica şi străbunica de la Cenad au vorbit acasă numai româneşte. Pe mine, din păcate, nu m-au învăţat, iar puţinele cuvinte pe care le ştiu le-am învăţat de la mama sau de pe internet. Împrejurările ne-au făcut să ne căutăm nişte rude la Timişoara, cu care ţinem acum strânse legături. Am aflat că avem rude şi la Oradea, pe care urmează să le căutăm. Cu rudele de la Timişoara, chiar dacă nu ştiu să comunic decât foarte puţin, mă simt printre ei acasă, iar în urma acestor legături de rudenie am ajuns să cunosc echipa Poli Timişoara. De la primul meci la care am participat m-am îndrăgostit de echipă şi de oraşul bănăţean, aşa că s-a produs o schimbare totală în viaţa mea. Între timp mi-am pierdut bunica de la Cenad, aceasta plecând dintre noi prea devreme din cauza unei boli.
– Ce o să urmeze după această descoperire de sine?
– Niciodată nu se ştie ce aduce viitorul, dar – în amintirea bunicii mele – eu mi-am promis că voi învăţa româneşte şi de acum încolo eu o să mă consider român. Doresc să-mi românizez şi numele şi dacă va fi posibil o să preiau numele de familie al străbunicului meu, care era Gheorghe Roş. Iar pentru viitor îmi propun să fac tot ce pot pentru a-i ajuta şi pe alţi tineri ca mine, să se trezească la realitate.
Anca Butar