Invitaţie la bal

De curând am avut onoarea de a fi invitată la Balul de Lăsata-Secului al românilor din Seghedin, a cărui  semnificaţie o cunoaştem cu toţii. Cu acest prilej, vă propun o foarte scurtă incursiune în istoria cuvântului bal.

La originea cuvântului bal stă verbul latinesc tardiv şi popular ballare: „a dansa”, moştenit în limba italiană sub forma ballare, în catalană sub forma ballar, în spaniolă şi portugheză, bailar.  Româna, precum se vede, nu a moştenit acest verb, pentru a exprima  noţiunea, limba română a reţinând un alt cuvânt, a juca, din latinescul popular jocare. Nici cuvântul românesc bal  nu a fost moştenit din latină, ci a intrat în vocabularul limbii române târziu, ca neologism, prin împrumutul din limba franceză. Franţuzescul bal este atestat în limba franceză începând din anul 1150, format ca substantiv din verbul vechi baller. Din 1630, sub forma ball şi cu sensul consacrat de „petrecere dansantă” este atestat şi în limba engleză. Înrudit cu bal, o foarte frumoasă carieră romanică a parcurs cuvântul balet, care, ca mod de formare, nu este altceva decât forma „alintată” a cuvântului bal, adică diminutivul său, provenind  din fr. balette şi it. balletto.

O deosebit de sugestivă atmosferă de bal şi balet, deopotrivă, o întâlnim într-un graţios poem aparţinând unui important reprezentant al simbolismului român, Dimitrie Anghel. Scris în 1913, poemul ne poartă imaginaţia la un nocturn „bal al pomilor”, prilejuit de efemera, dar intensa splendoare a înfloririi, din care vă redau aici doar prima jumătate:

Cu legănări abia simţite şi ritmice, încet-încet,

Pe pajiştea din faţa casei, caişii, zarzării şi prunii,

Înveşmântaţi în haine albe se clatină în faţa lunii,

Stând gata parcă să înceapă un pas uşor de menuet.

Se cată ram cu ram, se-nchină, şi-n urmă iarăşi vin la loc,

Cochetării şi graţii albe, şi roze gesturi, dulci arome,

Împrăştie în aer danţul acesta ritmic de fantome,

Ce-aşteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.

Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,

Şi astfel umbrele căzute pe pajişte par mantii grele

Zvârlite de dănţuitorii ce au rămas numa-n dantele,

În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.

Moment festiv pe care şi noi îl aşteptăm deja cu nerăbdare, după această iarnă prelungită. Până atunci, vă invit să vă deschideţi sufletele spre miracolul primăverii (re)descoperind finalul acestui poem.

dr. Elena-Tia Sandu