„Am avut norocul să lucrez toată viaţa ceea ce-mi place…” - Discuţie aniversară cu muzeografa Elena Csobai din Bichişciaba

După 40 de ani de activitate, pe 1 ianuarie 2012, cercetătoarea Elena Csobai, istoric şi muzeograf la Muzeul Judeţean „Munkácsy Mihály” din Bichişciaba a ieşit la pensie. Unii o cunosc doar din scrierile ei, alţii din expoziţiile pe care le-a aranjat în decursul anilor. Ce se ascunde în spatele celor 40 de ani de activitate, răsfoirea câtor pagini, colectarea şi aranjarea câtor materiale? De trei ori a fost nevoită să facă muncă de pionierat, punând bazele unor noi colecţii muzeale. Cel mai aproape de suflet îi stă totuşi colecţia românească de la Muzeul Judeţean şi colecţia Episcopiei din Jula. Elena Csobai ne-a vorbit despre viaţa şi activitatea sa cu câteva zile înainte de aniversare, pe 3 aprilie 2012 împlinind vârsta de 60 de ani.

Pe 3 aprilie împliniţi 60 de ani, iar de câteva săptămâni aţi ieşit la pensie. Vă pregătiţi pentru o perioadă mai liniştită în viaţa dumneavoastră?
– Absolut nu, pentru că aşa simt că încă am foarte mult de lucru şi de studiat. Mă voi încadra şi pe mai departe în activitatea Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria şi bineînţeles şi muzeul contează şi pe mai departe pe cercetările mele. Toată viaţa mea am muncit în trei domenii şi cred că am reuşit să creez ceva ce rămâne posterităţii, trei colecţii muzeale, dar dintre aceste domenii ultimele două stau foarte aproape de sufletul meu. Mă bucur că am ajuns la vârsta de pensie şi pot să fac şi pe mai departe ceea ce-mi place. Pot să spun însă că mă simt foarte împlinită, deoarece am avut norocul să lucrez toată viaţa ceea ce-mi place cel mai mult.
Vă consideraţi în această privinţă un om norocos, în tinereţe aţi ales meseria de care v-aţi bucurat toată viaţa?
– Da, aşa este. A fost un mare noroc pentru că am avut în tinereţe profesori foarte buni. Provin dintr-o familie de părinţi simpli şi muncitori sârguincioşi. Ne-au iubit foarte mult şi ne-au ajutat să ne împlinim visurile, fiind foarte deschişi pentru orice noutate. De mic copil mi-a plăcut foarte mult istoria şi cred că acest lucru mi l-au inspirat poveştile tatălui meu despre Iancu de Hunedoara şi alte personalităţi istorice. În acest domeniu am reuşit mai apoi să lucrez toată viaţa mea.
– V-aş ruga să depănăm un pic firul amintirilor în ordine cronologică. Unde v-aţi născut? Ce amintiri aveţi din familie şi din primii ani de şcoală?
– Mama mea este originară din Micherechi, iar tatăl meu de la Suceava, din Moldova. Eu sunt născută la Salonta, unde mi-am făcut şi primii ani de şcoală, iar când aveam 13 ani ne-am mutat la Jula, unde am terminat şcoala generală şi apoi am urmat Liceul „Nicolae Bălcescu”. După terminarea liceului, am dat examen de admitere la Institutul Pedagogic „Juhász Gyula” din Seghedin, la secţia română-istorie. Profesorii de la catedra de română erau atunci domnul Vancea, şef de catedră, profesorii Gheorghe Petruşan, Mihai Cozma şi Gheorghe Martin. Şi la catedra de istorie am avut profesori foarte buni. Eram preocupată mult de românii din Ungaria, atunci am început şi eu să cercetez istoricul românilor din Ungaria ca temă pentru seminariile obligatorii, chiar în primul an am avut o lucrare despre românii din Jula. La istoria Evului mediu eram şi eu implicată în cercetările lui Kristóf Gyula, de atunci devenit academician. I-am făcut multe traduceri, iar lucrarea mea de diplomă am făcut-o despre o temă legată de Evul Mediu, „Relaţiile diplomatice dintre voievodatele Ţara Românească, Moldova şi Ungaria”. După terminarea Institutului Pedagogic m-am căsătorit cu soţul meu, care de la Jula a ajuns la Zánka, în oraşul pionieresc, înfiinţat la începutul anilor ’70. Prin 1976, când am terminat Institutul, soţul meu lucra deja acolo ca director, la o bibliotecă înfiinţată de el, care era ca o bibliotecă de oraş mare, iar eu terminând la istorie am primit post la muzeul nou înfiinţat de acolo. A fost o muncă plăcută, am învăţat foarte multe, acolo am însuşit primele cunoştinţe de muzeografie. Muzeul nostru a fost condus de cei de la Muzeul Naţional din Budapesta, de la ei am reuşit să învăţ meseria de muzeograf. Am stat acolo trei ani, dar ştiam că vreau neapărat să termin istoria şi la Universitatea ELTE din Budapesta. Deci, în paralel am învăţat şi am făcut cu o colegă de la Zánka un muzeu nou.
– Dar nu numai un muzeu s-a născut atunci, ci şi altcineva…
– Aşa este, în cei trei ani cât am stat acolo mi-am născut şi primul copil. Au fost nişte ani foarte frumoşi. Acolo m-am îndrăgostit definitiv de muzeografie şi am decis că este meseria pe care mi-aş dori să o practic în viitor. La Zánka mi-am început cariera de muzeograf şi am fost foarte mândră că am început organizarea, sistematizarea materialului adunat până atunci şi am făcut un nou muzeu din nimic. Când am plecat de acolo, am lăsat un muzeu gata, toate colecţiile existau şi am organizat şi o colecţie permanentă. Muzeul avea piesele mişcării de pionierat din acea perioadă, din peste 20 de ţări, nu doar din ţările socialiste. Între timp, după 1974, la Bichişciaba s-a înfiinţat muzeul de bază pentru minorităţile din Ungaria, şi din 1975 s-au făcut treptat multe colecţionări şi a început să se înfiinţeze şi o secţie a minorităţilor. În 1977 s-a înfiinţat aici un post. În 1978 mi-am înaintat şi eu dosarul şi am obţinut postul, astfel că am venit de la Zánka. Ajunsă la muzeul din Bichişciaba, am luat iar totul de la început, deoarece în ceea ce priveşte românii din Ungaria nu exista nimic în colecţiile muzeale din judeţ. Am început să înfiinţez o colecţie a românilor din Ungaria, asta însemnând că am adunat publicaţii, documente, obiecte istorice, obiecte religioase, tot ce se găsea pe acea vreme la românii din Ungaria, prin ceea ce reprezenta trecutul, istoricul lor din această ţară, înfiinţând colecţia de istorie a românilor din Ungaria din cadrul muzeului judeţean.
– Cum au fost aceşti ani? Nu pe acele vremuri s-au organizat şi primele tabere etnografice?
– Eu în 1980 am participat la prima tabără etnografică, care de la acea vreme a devenit tabără de istorie şi etnografie, pentru că acestea au început să fie organizate încă înaintea sosirii mele aici. S-au făcut în total 25 de tabere. Taberele au ajutat la colecţionarea şi depistarea materialului muzeistic, atât în privinţa colecţiei de istorie, cât şi în privinţa colecţiei de etnografie. În 1982 am făcut prima expoziţie itinerantă în clădirea mare a muzeului, deci a fost nevoie de trei ani de colecţionare foarte serioasă ca să se poată prezenta într-o expoziţie istoricul şi câte puţin din viaţa românilor din această tară. Nu a fost uşor. Primul meu pas a fost să iau legătura cu biserica ortodoxă din Jula şi veneam săptămânal la vicariatul de atunci să stau de vorbă cu părintele vicar Teodor Misarăş şi cu părintele Ioan Magdu. Cu ei am discutat foarte mult, mi-au spus că arhiva parohiilor este la parohii într-o situaţie foarte gravă. În multe parohii, o parte a materialului arhivistic este distrus şi că ar fi bine să se adune acestea la un loc. Am început să mă informez, să adun, să cercetez cele mai importante date de la parohiile din sate ,din materialele arhivelor, iar cu ocazia taberelor din localităţile noastre s-a adunat o colecţie destul de bogată.
Muzeul din Bichişciaba s-a angajat să aibă o colecţie a românilor din toată Ungaria şi nu doar a românilor din judeţ?
– În ceea ce priveşte zona de cercetare, aceasta s-a extins pe toată ţara în cazul românilor şi slovacilor. Iniţiativa a venit de la Ministerul Culturii de atunci, astfel am colecţionat materiale din toată ţara, din judeţele Bichiş, Bihor, Ciongrad, de la greco-catolicii din Nyírség, am făcut tabără până şi la Nyíradony. În toate localităţile unde au trăit români s-au organizat tabere, doar atât că la, Bătania,Chitighaz, Micherechi şi Bedeu am fost şi de două ori. Zece zile dura o tabără şi au fost foarte reuşite, ne deplasam cu câte 10–12 copii, mai târziu au participat şi studenţi. Începeam întotdeauna vinerea după-masă şi ne încadram în viaţa satului respectiv. Copiilor le ţineam prelegeri despre istoria şi etnografia locului, sâmbăta le explicam metodologia adunării materialelor, duminica ne întâlneam la slujbă, după slujbă vorbeam cu preotul care ne îndruma spre românii din localitate, după care toată săptămâna adunam tot ce se găsea valoros din punct de vedere muzeistic. Veneam acasă la muzeul judeţean cu o maşină cu platoul plin de material istoric şi etnografic. Ultima tabără pe care am avut-o a fost în anul 2000, la Otlaca-Pustă.
– Eu nu am fost niciodată la aceste tabere, am ratat ocazia, însă ca şi copil ţin minte de taberele etnografice de la Micherechi, când tot satul căuta să pună la dispoziţia cercetătorilor, muzeografilor, ceea ce pe aceştia îi interesa. De care tabere vă amintiţi cu cea mai mare plăcere?
– Cea mai mare bucurie pentru mine a fost în Pocei, Leta Mare şi Bedeu. La Pocei a trăit o bătrânică, Tertulia Ianca, de peste 70 de ani, şi când am intrat la ea în casă, careva dintre noi a întrebat ceva şi fiindcă bătrânica nu auzise bine, a venit la una dintre colege şi a zis aşa: „Ce-ai zis, lumina mea?” Aşa de mult m-au impresionat cuvintele şi blândeţea ei, că ne ascundeam lacrimile să nu ne vadă că plângem. Aşa a zis, într-o română atât de frumoasă, lumina mea…
– La aceste tabere din anii ’80 aţi avut ocazia să vă întâlniţi cu ultimii vorbitori de limbă română din Bihorul unguresc, care, din păcate, nu mai sunt printre noi…
– Exact. Şi să ştiţi că vorbeau aşa de frumos româneşte! Iar bătrânica asta din Pocei s-a bucurat atât de mult de noi, că nu prea avea cu cine să vorbească româneşte.
– Taberele au ajutat nu doar la colecţionarea materialelor pentru muzeu ci şi la trăirea unor sentimente pe care noi, cei de azi, nu prea mai avem ocazia să le trăim…
– Am fost surprinsă în cursul acestor cercetări şi de modul de trai al oamenilor din aceste sate, ceea ce nu întâlneam nici eu în fiecare zi. Fiind fată de la oraş şi pe mine m-a surprins de multe ori ceea ce vedeam pe teren. Mi-a plăcut mult să adun materiale de la ei şi să stau de vorbă cu românii. Şi din asta se poate vedea că am avut parte de o activitate frumoasă, plină de sentimente trăite printre oamenii de la ţară.
– A fost muzeul de la Zánka, apoi cel de la Bichişciaba. Care a fost al treilea?
– După 1983, după ce a sosit la muzeu şi colega mea, Emilia Martin, organizând împreună taberele de istorie şi etnografie, am decis să facem demersuri să adunăm materialele de la bisericile ortodoxe ca să nu se distrugă. Vreo cinci ani am tot discutat cu Uniunea de atunci să adunăm această colecţie. Conducătorii de la Uniune, domnul Gheorghe Martin şi Ioan Sz. Kiss au fost cei care ne-au ajutat, iar cu părintele vicar Pavel Ardelean împreună am făcut primele demersuri. După ce în 1989 am fost într-o cercetare la Apateu şi multe acte parohiale am găsit aruncate pe cărbuni în biserică, ne-am zis că aşa ceva nu se mai poate întâmpla, fiindcă se va distruge totul. Cu acordul părintelui vicar Pavel Ardelean şi al tuturor preoţilor ortodocşi de atunci, precum şi al Muzeului Judeţean, am luat maşina Uniunii şi ne-am deplasat la toate parohiile ortodoxe, am adunat toate piesele bisericeşti ieşite din folosinţă şi toate arhivele parohiilor. Materialele au fost aduse aici prin proces verbal, deci ele rămânând în posesia parohiilor respective numai să fie depuse pe lungă durată la Vicariat, acum la Episcopie. Aceste materiale prelucrate şi sistematizate conform unei colecţii muzeale stau la baza unei viitoare expoziţii permanente.
– De la 1 ianuarie 2012 aţi ieşit la pensie. Cine se îngrijeşte acum de colecţia românească de la Muzeul Judeţean din Bichişciaba?
– Nimeni, şi asta mă întristează foarte mult. În locul meu nu va fi angajat nimeni ca istoric. Dar într-o măsură oarecare bineînţeles va continua Emilia Martin, dar ea are sarcina ca etnograf să se îngrijească de colecţia de etnografie. Am ajuns să cred că această colecţie a românilor din Ungaria cu siguranţă nu se va continua, să fie îmbogăţită permanent şi sistematic, dar e bine că s-a adunat până acum şi s-a păstrat în colecţia Muzeului Judeţean. Nu avem ce face, acum când nu sunt bani, în toate muzeele din ţară se fac restricţii serioase, se închid muzee, colecţii, este o situaţie foarte tristă. Dar în privinţa colecţiei ortodoxe de la Episcopia noastră, eu cred că nu ar trebui să ne lăsăm, ci după 20 de ani de muncă serioasă ar fi momentul să se înfiinţeze o expoziţie permanentă. Sunt de părere că nu trebuie să ne lăsăm până nu vom primi un spaţiu unde să realizăm această expoziţie. Atunci aş simţi cu adevărat că munca celor mai mult de două decenii şi-a adus şi rezultatul, realizarea unei expoziţii permanente, care de fapt era scopul nostru original, al tuturor celor care ne-am implicat în înfiinţarea colecţiei bisericeşti. Ar fi visul nostru de atunci, acum împlinit. Cred că cu o astfel de expoziţie ne-ar putea face mândri de trecutul nostru şi, totodată, prin aceasta ar putea vedea şi cunoaşte toată lumea istoria şi etnografia, valorile şi frumuseţile adevărate ale comunităţii româneşti din Ungaria.
E.I.

Comentarii