Locuri şi oameni din Ungaria şi Transilvania în descrierile lui John Paget din prima jumătate a secolului al 19-lea (partea I)

John Paget sau Paget János, cum avea să se numească mai târziu, s-a născut la Torpe Satchville în Anglia anului 1808. Interesul faţă de ţinuturile ţărilor coroanei ungare, respectiv cele transilvane datează de pe timpul şederii sale în Italia unde a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie în persoana văduvei baronului Bánffy László, baronesa Wesselényi Polixéna. În compania acesteia, Paget a cutreierat în lung şi-n lat nu numai Transilvania ci întreg teritoriul regatului ungar de odinioară, cel mai impresionat fiind însă de români, cărora le-a dedicat un spaţiu important în cartea, ce dezvăluie impresiile sale de călătorie.

Această călătorie a avut loc către sfârşitul anilor 1830. Noţiunile folosite de către Paget privitoare la Transilvania („o ţărişoară ciudată” sau „o ţară la marginea extremă a civilizaţiei europene”) denotă cât de puţin cunoscută era această regiune occidentalilor în acele timpuri. Traseul lui Paget, pe parcursul căruia i-a cunoscut pe români, începe odată cu traversarea Tisei pe la Seghedin, străbătând Banatul, Ţara Haţegului şi sud-vestul Transilvaniei. Seghedinul, pe care îl numeşte un „El Dorado” al grecilor (poate şi al aromânilor), nu i-a lăsat cele mai plăcute impresii: un oraş cu străzi largi pavate cu scânduri şi pline de şanţuri noroioase. Casele păreau umezite şi părăsite iar ruinele vechii fortăreţe ce cândva controlase traficul peste Tisa, oferea o imagine dezolantă. Poate însă, aşa cum şi autorul recunoaşte în însemnările sale, vremea posomorâtă i-au creat aceste impresii despre Seghedinul acelor timpuri. După traversarea Tisei, diligenţa îşi continuă drumul spre Timişoara. Traversând Banatul, Paget remarcă diversitatea etnică a acestuia în care diferitele „rase” trăiesc în general separat în sate, păstrându-şi astfel fiecare caracterul etnic nealterat. Odată ajuns în satele româneşti el observă că, deşi printre germani (şvabi) destul de mulţi vorbesc româna, românii nu vorbesc decât limba lor proprie. În aşezările cu populaţie mixtă, unde nu rar era cazul convieţuirii a trei sau chiar a mai multor naţionalităţi, nici măcar vecinii nu se înţeleg între ei, remarca Peget. Căsătoriile mixte erau o rărite mare iar între maghiari şi români, de neimaginat. Se pare că Paget avea sursele sale de informare, probabil însoţitorii săi de drum sau baronesa Wesselényi, surse care puteau fi destul de subiective şi care reflectă nişte stereotipuri şi clişee ale vremii pe care el şi le-a însuşit, acestea fiind răspândite apoi în Europa prin intermediul cărţii sale. Din Munţii Poiana Ruscă voiajul său a continuat spre nord, trecând pe lânga ruinele cetăţii Sarmisegetusa de la Grădişte sau Várhely, cum se numea pe atunci satul de lângă ruine. Imaginea acestor ruine i-a amintit de impresia pe care o avuse după traversarea Dunării pe la Orşova, când văzu pentru prima dată ţărani români. „Îmbrăcămintea, caracterul, întreaga înfăţişare a valahilor mi s-a părut atât de dacică”, afirma Paget, „încât oricine a văzut columna lui Traian de la Roma i-ar recunoaşte cu uşurinţă pe români în figurile de daci de pe columnă. Ei au acelaşi nas încovoiat, ochi adânciţi şi părul lung, aceeaşi căciulă din piele de oaie, aceeaşi cămaşă legată la brâu, lungă până la genunchi şi aceiaşi pantaloni lungi şi largi.” Această viziune a lui Paget se datora cu siguranţă mai ales lecturilor sale de natură romantică despre istoria antică şi medievală a spaţiului transilvan. Paget a fost fascinat de trecut şi căuta cu ardoare orice urmă a trecutului îndepărtat în prezentul pe care el îl trăia. Asocierea ţăranilor români cu dacii antici avea la acea dată un ecou destul de răspândit, nu în ultimul rând datorită aspectului lor asemănător, specific populaţiilor de munte din spaţiul carpato-danubiano-pontic, cu cel al dacilor de pe Columnă. Dar aspectul ţăranilor români nu se deosebea în esenţă nici fizionomic şi nici la port de cel al ţăranilor ruteni sau bulgari din zonele montane, însă faptul că descendenţii dacilor mai pot fi încă identificaţi în acelaşi areal geografic, l-a determinat pe Paget să creadă în „reîncarnarea” dacilor antici romanizaţi în românii zilelor sale. Cunoştinţele sale despre istoria spaţiului transilvan erau remarcabile dar totodată confuze şi eronate, ceea ce însă nu l-a împiedicat să emită diferite ipoteze istorice. (Va urma)

dr. Petru Weber