Niciodată nu am scris despre o carte pe care nu am citit-o, de această dată
însă îmi încalc acest principiu. Motivul pentru care am ajuns la acest lucru
este următorul titlu de carte: „Români
care s-au stins. Valahii din Carpaţii Nordici şi românii din Ungaria”. Volumul
a fost lansat zilele trecute la Bucureşti, la Clubul Filantropia din cadrul
Muzeului Naţional al Ţăranului Român. Autorul cărţii, Gheorghe Şişeştean, este profesor la Facultatea de Ştiinţe
Socio-Umane din Oradea. Cum a ajuns profesorul orădean la concluzia
(cutremurătoare pentru noi, cei care credem că totuşi mai existăm) că românii
din Ungaria s-au stins deja, habar nu avem. Dacă ar fi scris însă că suntem
„nişte români care se sting”, nu prea am mai avea contraargumente.
Ciudat ni s-a părut, văzând afişul evenimentului, că se nu menţionează dacă
ar fi şi vreun invitat din Ungaria. Aaa, sigur, cum să fie, căci doar ne-am
stins deja. Nu ştim nici dacă printre cei prezenţi ar fi fost cineva care, după
ce-şi cere scuze că deranjează, să pomenească că în Ungaria mai trăiesc totuşi
câţiva români. Nu mulţi, dar totuşi câţiva. Cât sunt ei de bine organizaţi, cât
sunt de uniţi într-o comunitate în sensul pur al cuvântului e o cu totul altă
problemă. Dar câţiva indivizi totuşi mai există.
Nu cunoaştem încă datele de la recensământul din 2011, însă la cel din 2001
s-au declarat români 7995 de suflete din Ungaria. Că între timp, unii au murit,
alţii s-au născut, iar o bună parte din ei au continuat să se asimileze este
adevărat. Dar să declari categoric, printr-un titlu de carte, că românii din
Ungaria s-au stins deja este o exagerare. Nu o să căutăm acum cine sunt
vinovaţii pentru asimilarea tot mai rapidă a românilor din Ungaria (pentru că
variantele sunt multe: Ungaria??? România, ca ţară-mamă??? liderii comunităţii?
profesorii de la şcoli care nu transmit limba română şi sentimentul de
identitate românească? preoţii care nu prea se ocupă de generaţiile viitoare? sau
părinţii care nu-şi învaţă copiii româneşte?), ci vom aduna la un loc câteva contraargumente
la titlul cărţii amintite.
Nu se poate spune că „ne-am stins” până când avem instituţii, organizaţii
româneşti, presă în limba română. În clipa în care „ne-am stinge”, de ce ar mai
finanţa Ungaria, de exemplu şcoli, emisiuni tv sau radio şi ziare româneşti?
Unii ar răspunde: pentru a păstra imaginea. S-ar putea să ajungem şi aici, dar
încă nu suntem. E clar că în unele localităţi româneşti istorice, mai ales în
Bihorul unguresc, românismul (limba, tradiţiile) s-a pierdut aproape în
totalitate, dar ce facem cu aceia care ne spun în ungureşte, că altfel nu ştiu:
„én román ortodox vagyok” (eu sunt român ortodox). Se duc la biserică duminică
de duminică, ascultă cum boscorodeşte popa într-o limbă pe care ei nu o
înţeleg, dar rostesc Tatăl nostru şi
cântă toată Liturghia, de la cap la
coadă, în româneşte. Ce facem cu ei? Sau cu urmaşii lor? Îi lăsăm în soarta lor
(aşa cum de fapt se întâmplă) sau îi revigorăm, îi convingem că se mai pot
repara greşelile trecutului? S-a dus la ei vreodată cineva din ţara-mamă să le
dea o mână de ajutor? Să pornească măcar cursuri de limba română (că aşa-zisele
şcoli româneşti, finanţate de la Budapesta, nu prea au dat randament) sau să
stea de vorbă cu familiile de origine română de acolo de ce să nu-şi uite
rădăcinile şi de ce să reînveţe limba bunicilor. Din păcate, nu cunoaştem
astfel de cazuri.
Însă până când, de exemplu, la Micherechi, se poate vorbi româneşte la
primărie, la poştă sau la cârciumă, e exagerat şi fals să te dai profesor
universitar şi să le povesteşti bucureştenilor despre românii din Ungaria „care
s-au stins”.
Eva Şimon
Așa este, are poporul român suficiente cozi de
RăspundețiȘtergeretopor.(��)
Păi aţi făcut-o lată, deci să nu mai scrieţi niciodată despre o carte pe care nu aţi citit-o. Regretatul sociolog Gheorghe Şişeştean se referă la românii medievali care s-au stins, asimilaţi fiind de maghiar, slavi şi cehi. Aţi face bine să daţi un mea culpa pe blog, în memoria strălucitului nostru profesor, care a fost un neobosit căutător al urmelor româneşti din afara graniţelor ţării.
RăspundețiȘtergereBuna ziua,
RăspundețiȘtergereCred ca e bine ca afirmatiile sa fie clarificate, cand citesc "romani care s-au stins" "in Ungaria" ma gandesc ca intr'adevar NU MAI EXISTA romani in Ungaria". E la fel ca atunci cand scrii despre indienii din SUA si spui ca s-au stins: cum poti sa admiti ca neamul lor s-a stins si in acelasi timp sa ignori ca exista inca indieni in acelasi spatiu geografic?
Pai nu s-ar simti idienii aceia "omorati" a doua oara?
Mea culpa nu isi are rostul, putem vorbi de o folosire neadecvata a verbului "a stinge": mai adecvat ar fi fost "a deznationaliza", deci ar trebui redat logicii ceea ce apartine logicii.
Daca cineva se simte nedreptatit de afirmatiile de mai sus, aceia nu pot fi decat "romanii din Ungaria". Sau "indienii din SUA"!
Iar cartea putea sa aiba un titlu care sa nu serveasca ideea de "disparitie" a acestei categorii. Care echivaleaza cu negarea existentei. Deci ar trebui sa existe o Erata sau o nota de subsol care sa repare asta si nu ca fiecare cititor de titlu sa fie certat sa-si faca mea culpa! Fie el titlu al unei carti postume.
Stimata dna Simon, "Romani care s-au stins" se refera efectiv la romanii care s-au stins, in Slovacia, Polonia, Ungaria. Eu inteleg reactia dvs in acest articol prin prisma altor nemulturi care le-ati si evidentiat, nemultumiri foarte pertinente. Cartea insa merita citita
RăspundețiȘtergere