Ansamblul Folcloric
„Gheorghe Nistor” din Micherechi a evoluat, la sfârşitul săptămânii trecute, pe
scena Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti. Dansatorii
noştri au participat, în ziua de 30 iunie, la un spectacol organizat cu ocazia
Târgului de Ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Deplasarea micherechenilor
în Capitala României s-a realizat cu ajutorul diplomaţiei româneşti în Ungaria
şi cu sprijinul bănesc al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni al
Guvernului României, al Primăriei Micherechiului şi al Autoguvernării pe Ţară a
Românilor din Ungaria. Membrii ansamblului „Gheorghe Nistor”, conduşi de Gheorghe Netea şi Patyi Zoltán, au prezentat suita de dansuri din Micherechi, un dans
al fetelor şi, fireşte, feciorescul.
Şase băieţi, cinci fete şi însoţitorii lor au urcat în autocarul care a
plecat vineri, în ziua Sfinţilor Petru şi Pavel, spre Bucureşti. După ce toată
lumea s-a aşezat şi s-a familiarizat cu gândul că va călători cel puţin 12 ore,
coregraful echipei, Patyi Zoltán, a scos vioara şi a început cheful improvizat.
Doine româneşti preferate de băieţi, melodiile din localitate, dar şi şlagăre
eterne au oferit un acompaniament potrivit Munţilor Făgăraşului şi traseului
din Valea Oltului. Era noapte când am ajuns în Capitala României.
A doua zi dimineaţă, lumea se aduna în curtea hotelului de pe Kiseleff,
pentru a servi micul dejun şi pentru a monta spectacolul. „Trebuie să ne adunăm să repetăm puţin,
pentru că, din păcate, componenţa echipei se schimbă mereu. Mulţi tineri n-au
venit acum, dar sunt cu noi doi dansatori mai bătrâni care trebuie să se
acomodeze la dans, deoarece el se schimbă mereu”, îmi spune conducătorul
echipei, Gheorghe Netea. În curtea hotelului se adună tinerii cam somnoroşi
pentru a se apuca de treabă. „Suntem a
doua oară în Capitala ţării mame. Am fost acum câţiva ani la un festival şi a
fost excelent”, mai adaugă omul care de multe decenii instruieşte noi şi
noi de generaţii de tineri. „Micherechiul
nu ar fi ceea ce este, fără aceşti tineri şi fără această echipă”, spune
viceprimarul Bertold Netea care, văzând
repetiţia tinerilor, se scuză pentru că el nu a învăţat dansurile strămoşilor.
Apoi se grăbeşte să mai adauge: „Conducerea
comunei, indiferent care ar fi ea, trebuie să facă toate sacrificiile pentru
susţinerea acestei echipe”.
Între timp se termină repetiţia şi eu intru în dialog cu unul dintre dansatori.
Ioan Gomboş, zis Ţuchi, era copil
când îl intervievasem prima dată. Avea cam zece ani când l-am invitat prima
dată la o convorbire radiofonică, iar acum l-am întrebat dacă crede că a
devenit un dansator bătrân. „Cam mai
bătrân sunt. Nici la probe nu mă mai duc ca mai demult. Pe vremuri nu lipseam
de la niciuna”, îmi povesteşte dansatorul, tatăl a doi copii, adăugând
că „dansurile nu se uită niciodată,
ele sunt în sângele meu”. Apoi se grăbeşte, împreună cu ceilalţi, la
Muzeul Satului, aflat la doi paşi de hotelul nostru de pe Kiseleff.
Acolo era o mare sărbătoare. Muzeul, aflat în vecinătatea lacului
Herăstrău, arată ca o pictură idilică. Străzile dintre casele tradiţionale din
toate părţile României sunt pline de vizitatori, de familii care au venit să
vadă meşterii tradiţionali şi produsele lor. „La Târgul de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au venit peste o sută de
meşteri populari din toate colţurile României”, ne povesteşte muzeologul
Cătălin Stoian, care a văzut acum doi
ani un film cu dansurile din Micherechi şi s-a hotărât să invite echipa din
Ungaria, la el, la muzeu. „Este foarte
important ca publicul din România, în special cel din Bucureşti să vadă că
există valori româneşti şi dincolo de graniţe, şi este interesant de văzut cum
s-au dezvoltat ele într-un mediu cultural majoritar străin”, a mai
motivat acesta cauza prezenţei celor din Micherechi la Bucureşti.
Într-o caniculă infernală, dansatorii noştri îşi caută adăpost la umbra
arborilor din jurul scenei. Între timp mai apar doi micherecheni. Unul mai
cunoscut acasă, cu numele de Ionica lui Vucău, adică Ioan Ruja, care de mulţi ani trăieşte la Bucureşti. Deşi nu este
pasionat de dansurile populare, a venit să-şi vadă consătenii. Cu ceva mai
târziu soseşte şi un popă bătrân de 88 de ani. El poartă numele primul preot
ortodox român din Micherechi. Părintele Nicolae
Bordaşiu este urmaşul direct al primilor păstori ai Micherechiului, şi deşi
a fost doar o singură dată la noi, în sat, a venit acum să vadă cum sunt
dansurile şi muzica populară din satul de obârşie. „Părinte, de ce aţi venit în
această căldură mare?”, era întrebarea pe care am adresat-o părintelui în
vârstă. „Pentru că dacă este vorba
despre micherechenii mei, nu cunosc nici oboseală, nici alte programe. Am
desfăşurat programul meu obişnuit din biserică, dar am venit să-mi întâlnesc
micherechenii mei atât de dragi, chiar dacă nu-i cunosc pe toţi”, a
spus părintele Nicolae Bordaşiu. Părintele s-a aşezat apoi, şi a urmărit pentru
prima dată în viaţa lui dansurile româneşti din satul despre care 85 de ani a
văzut doar o fotografie îngălbenită. Asta pentru că, între timp, începuse
spectacolul tinerilor noştri. Aceştia au prezentat o suită de dansuri din
localitate, un dans al fetelor şi, fireşte, feciorescul din sat. Vizitatorii se
aşezau şi ei pentru a vedea cum dansează românii din Ungaria. După spectacol,
lumea nu a fost cea mai mulţumită. „Am
avut şi spectacole mai bune”, şi-a rezumat experienţele coregraful Patyi
Zoltán. „E mai greu acum pentru că
tinerii vin tot mai puţini la repetiţii. Dar, nu intrăm în panică, deoarece
avem dansatori foarte talentaţi. Erau vremuri când efectivul echipei era mai
mare decât acum, dar atunci poate nu avea atâtea talente. Mergem înainte, dar
cu o singură repetiţie pe săptămână nu vom face minuni”, a spus
coregraful cu mustaţa sa caracteristică.
Este de acord cu el şi celălalt dansator mai în vârstă al echipei. Roland Ruja dansează şi el de 20 de ani.
Are probleme cu genunchii şi spune că ar fi bine să scape de câteva kilograme.
Recunoaşte că nici el nu vine la fiecare repetiţie, dar se plânge că şi tinerii
rămân departe destul de des. „Sunt mai
aproape de echipă, pentru că lucrez mai aproape de casă. Când aud muzica
românească uit de toate şi dansez. Pentru mine succesul înseamnă să mă simt
bine pe scenă. Am să vin până când mă voi simţi bine”, a spus dansatorul
care contribuie mult la buna dispoziţie a grupei.
După spectacol, aproape toţi, cu mic cu mare, ne-am plimbat pe Calea
Victoriei până în centrul istoric al Bucureştiului. Trecând pe lângă clădiri şi
statui care rezumau istoria modernă a românilor, mai povesteam despre Academie,
despre Casa Regală, despre Carol I şi despre Ceauşescu. La capătul plimbării de
şase kilometri am poposit la Carul cu Bere, căci doar şi această berărie este
una din feţele Bucureştilor.
T. Boca
Comentarii
Trimiteți un comentariu