„Sper că las o altă viziune românilor din Ungaria despre România, una mai apropiată, mai caldă” - Interviu cu consulul român Răzvan Ciolcă, la încheiere de mandat în Ungaria

Pe 5 iulie, consulul României la Seghedin, domnul Răzvan Ciolcă, şi-a încheiat mandatul său în cadrul acestei reprezentanţe diplomatice. Consulul Răzvan, cum îl ştiu românii din Ungaria, s-a dovedit a fi un diplomat în adevăratul sens al cuvântului, care şi-a îndeplinit misiunea cu maximă seriozitate, a fost pentru românii din Ungaria un partener extraordinar, un om atent la problemele comunităţii şi, totodată, un prieten care a încercat să ne facă viaţa un pic mai uşoară, mai frumoasă, mai senină. Cum a început această misiune şi cu ce gânduri a venit în Ungaria? Cum apreciază această perioadă acum la sfârşit de mandat? Răzvan Ciolcă ne-a răspuns cu o deosebită sinceritate.

– Pot să spun acum la final de mandat că cei patru ani au trecut foarte repede. Desemnarea mea în Ungaria a fost o surpriză pentru mine. Nu cunoşteam foarte multe despre comunitatea românilor din Ungaria, însă am avut atunci o discuţie cu domnul secretar de stat Bogdan Aurescu, care ne-a spus că este nevoie de un suflu tânăr, de diplomaţi care cunosc şi problemele istorice, eu fiind istoric de profesie, şi că ar fi bine dacă aş accepta acest post. Îmi aduc aminte că atunci când am fost desemnat pentru postul de la Seghedin, am început să mă documentez şi atunci am aflat că există aici un post de radio, un post de televiziune, există un ziar „Foaia românească”, foarte vechi, pe care am început să-l citesc înainte să sosesc în Ungaria. Am cunoscut întâi numele mai multor români din Ungaria, înainte să-i cunosc pe aceştia faţă în faţă. Se spune că în meseria noastră e bine să încerci să pătrunzi spiritul ţării în care te duci, să încerci să te identifici, să încerci să înţelegi oamenii cum trăiesc, cum gândesc, să treci dincolo de aparenţe. Nu e uşor să faci lucrul acesta, pentru că te ataşezi foarte mult, te identifici foarte mult cu oamenii cu care lucrezi, trăieşti alături de ei bucurii, tristeţi, împliniri sau neîmpliniri, şi uite că vine momentul despărţirii care e, pentru mine personal, foarte greu. Se zice că, conform legii române, noi nu avem dreptul decât la o locuinţă, la o reşedinţă şi celelalte sunt locuinţe provizorii. În cazul meu eu sunt norocos, am două familii, am o familie acasă, în România şi am o familie, aici în Ungaria. Acum sunt pus să aleg între cele două familii şi cu mare greutate trebuie să părăsesc familia din Ungaria şi să mă întorc la familia din România. Deci, aş putea să spun că aceşti patru ani au fost pentru mine o experienţă fantastică în care am învăţat în continuu.

– Spuneaţi că aţi venit în Ungaria necunoscând pe nimeni din comunitatea românească, iar acum ştiţi foarte multe despre noi, ne ştiţi şi gradele de rudenie, necazurile, bucuriile. În cei patru ani de mandat aţi cunoscut sute de oameni şi aţi cunoscut în adâncul ei comunitatea românească de aici şi e clar că astăzi aveţi altă părere despre comunitate decât la începutul mandatului Dvs. Ce s-a schimbat în cei patru ani de când trăiţi aici printre noi? Ce legături aţi reuşit să vă faceţi în rândul comunităţii?

– Până acum eu nu am avut experienţa trăirii în comunităţile istorice româneşti. Aici mi-am dat seama, am învăţat, ce înseamnă să fii minoritar, îmi dau seama ce luptă este zi de zi să te păstrezi, să te menţii. Am încercat să fac cât am putut pentru a ne aduce şi noi o contribuţie, în afară de cea oficială, şi o contribuţie de suflet. Am căutat să fiu alături de comunitatea reală a românilor din Ungaria, am căutat să fiu alături de acei oameni care, după valorile mele, i-am apreciat ca români autentici. Mi-am făcut şi propriul meu cod de valori şi i-am căutat şi am cooperat cu acei oameni pe care i-am considerat că într-un mod dezinteresat şi sincer înţeleg să se exprime ca români în Ungaria şi care se simt ataşaţi de ţara-mamă. Am căutat să reprezint o altfel de ţară-mamă, o ţară-mamă care trăieşte printre ei, care-i înţelege şi nu o ţară-mamă la care se raporta, până de curând, prin scurte vizite ale unor oficiali şi apoi promisiuni şi întoarceri în România şi nerealizări. Am căutat împreună cu echipa de la Bucureşti, care acum la Ministerul de Externe este o echipă foarte bună, să realizăm câte ceva. Sunt convins că sunt multe, multe lucruri de făcut, dar cel puţin am reuşit să mai trimitem copii să studieze în România, am reuşit să trecem momente delicate, cum au fost diferite dispute aici la Seghedin pentru Biserica Ortodoxă Română de aici. Anul trecut ne-am confruntat cu o situaţie dificilă la Catedra de limba română de la Seghedin. Am reuşit ca prin dialogul cu statul maghiar să o menţinem în activitate. Am reuşit, zicem noi, la şcoala de la Micherechi – o importantă comunitate românească – să readucem la un nivel competitiv limba română. Mai sunt multe instituţii la care trebuie lucrat, dar măcar câteva lucruri mărunte eu zic că s-au făcut. Mă consider însă norocos pentru că, atunci când am venit la Seghedin, am avut un coleg ca Radu Florea, fostul consul al României la Seghedin, care acum este director la Direcţia Consulară a Ministerului de Externe de la Bucureşti. El mi-a fost nu doar coleg, ci şi prieten şi un îndrumător în această comunitate. Cred eu că Radu făcuse acei paşi necesari pentru ca noi să ne apropiem mai mult de comunitate şi să avem şi o relaţie de suflet dincolo de o relaţie instituţională. Atunci când am venit aici şi cu ajutorul lui, lucrurile au evoluat foarte repede. Am ajuns foarte repede să cunosc „Foaia românească”, Uniunea Culturală, să cunosc lucrurile bune şi mai puţin bune de la Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria, să cunosc Autoguvernarea Românilor din Seghedin. Am văzut o deschidere din partea comunităţii înspre diplomaţia română şi o încredere treptată. Am căutat să câştigăm treptat această încredere şi să avem un dialog real. Cred că au fost mulţi ani în care noi ne-am rezumat doar la nişte relaţii oficiale, şi nu exista acea legătură sufletească între noi. Am considerat că e de datoria mea să continui ce a început Radu şi am urmărit să avem acea legătură directă cu oamenii. M-am ataşat foarte mult de această comunitate, dar nu ai cum să nu te ataşezi de oamenii cu care te identifici şi te simţi cu ei foarte bine, şi care te fac să te simţi ca într-o familie. Eu vin din acea categorie de diplomaţi care „trăiesc” acolo unde au fost puşi să trăiască. Pentru mine, acum după patru ani, casa mea este Seghedinul, Micherechiul, Jula, Cenadul Unguresc, realitatea este că va trebui să învăţ să redevin bucureştean. Sunt multe probleme pe care le las nerezolvate. Sper ca colegul care vine să continue această muncă. Sper ca „Foaia românească” să-şi continue activitatea. Cunosc lupta care se dă în fiecare an la „Foaia românească”, incertitudinile care sunt acolo, dar cred că avem deja o relaţie instituţională destul de bună cu DRP. Noi i-am făcut să înţeleagă importanţa menţinerii în activitate a unui ziar atât de important pentru comunitate şi care are şi o contribuţie culturală pentru această ţară, pentru Ungaria. Vorbim de o revistă cu o activitate neîntreruptă de 60 de ani. Sper ca Episcopia română şi preoţii români care sunt aici în Ungaria să poată să-şi rezolve multele probleme pe care le au. Îmi doresc ca preotul Cosmin Pop la Jaca să aibă condiţii decente să-şi desfăşoare activitatea. Mă bucur pentru preotul Ionuţ Negrău de la Săcal, dacă va avea o casă parohială locuibilă. Mă bucur pentru Catedrala Episcopiei Ortodoxe Române din Jula că are o faţă nouă pe care am apucat şi eu să o văd… Cred că sunt multe lucruri care s-au realizat, dar mai sunt multe care urmează să se realizeze.

– Aţi căutat să-i cunoaşteţi, v-aţi implicat foarte mult să-i ajutaţi pe românii din Ungaria. Pe de altă parte, consulatul general al României din Seghedin a avut întotdeauna porţile larg deschise pentru toată lumea…

– Am a dorit ca acest consulat general să fie un loc de întâlnire, un loc în care un grup de prieteni se adună, un grup de oameni care se înţeleg, care au aceleaşi scopuri şi idealuri. Am fost în permanenţă la cele mai importante acţiuni ale românilor din Ungaria, am devenit membru al Asociaţiei Românilor din Seghedin, am participat la toate întâlnirile pe care le-a avut această asociaţie, am fost, cred, la cea mai mare parte a slujbelor ţinute de protopopul Aurel Becan la biserica sârbească din Seghedin şi la biserica de la Cenadul Unguresc, etc. Cred că am urmărit ca în fiecare moment să fiu alături de români şi să înţeleg problemele lor. Sper că acum las o altă viziune românilor din Ungaria despre România, una mai apropiată, mai caldă, în care dialogul dintre noi nu mai este unul oficial ci este unul sincer, şi sunt convins că şi colegul care va veni după mine va urma aceeaşi direcţie. Am căutat ca relaţia cu comunitatea să nu fie una oficială, eu sunt Răzvan şi atât… Iar membrii comunităţii sunt Eva, Mihaela, Tibi, Aurel, etc. Aşa este comunicarea pentru mine şi aşa aş vrea să fie şi pe viitor pentru colegii mei.

– Ce vă propuneţi pentru viitor pe plan personal şi profesional dacă vă întoarceţi la Bucureşti? Cum vedeţi această comunitate după patru ani de zile şi ce imagine o să duceţi la Bucureşti despre românii din Ungaria?

– Viaţa noastră are destul de multe necunoscute în plan profesional. Îmi doresc să transmit din experienţa mea pe care am dobândit-o într-o comunitate istorică. Doresc să fac Centrala Ministerului de Externe să înţeleagă că aici e nevoie de o categorie specială de diplomaţi, aceia care sunt specializaţi în minorităţile istorice. Aici am înţeles că un diplomat foarte bun la Paris sau Bruxelles nu e automat un diplomat foarte bun la o minoritate istorică. E nevoie de această categorie de diplomaţi care să reuşească să aibă acest dialog dincolo de dialogul instituţional. Asta voi încerca să fac, să conving centrala că dincolo de ambiţiile noastre personale, de a căuta să mergem în posturi cât mai vizibile în capitale mari, este foarte onorant şi foarte recompensant pentru noi dacă ne-am forma o grupă de diplomaţi specialişti în minorităţi. Imaginea pe care o ai de la Bucureşti pentru o comunitate este destul de departe de realitate. Ai senzaţia că ele există undeva, ca nişte obiecte, automat ele trebuie să existe. Ai senzaţia de a-i judeca foarte uşor, ai tendinţa de a raporta lucrurile aşa cum le vezi tu ca majoritar în ţară. Venind în comunitate mi-am dat seama că lucrurile nu stau atât de clar, nu sunt negru pe alb, cum le vedem de la Bucureşti. Am găsit o comunitate aşa cum eu personal mă aşteptam să o găsesc, oameni dornici ca să existe, oameni dispuşi la sacrificii. Am cunoscut încă înainte să vin aici că există o divizare a comunităţii. Eu nu mă încadrez neapărat în categoria diplomaţilor care au spus la momentul plecării sau la momentul venirii că noi trebuie să vorbim despre unitate. Eu mă încadrez în acea categorie de diplomaţi, care se raportează la comunitate aşa cum este ea şi care caută să înţeleagă de ce există această divizare. Deci, nu aş putea spune cu uşurinţă acum că este nevoie de unitate şi că aceasta se va realiza automat. Am constatat în aceşti ani că între cele două tabere ale comunităţii românilor din Ungaria există probleme reale de durată şi obiective, care nu s-au rezolvat şi care nu cred că se vor rezolva foarte uşor. Aş putea îndemna la o unitate într-o comunitate reală românească. Eu duc acest mesaj la Bucureşti că o comunitate este românească atunci când este românească autentic. Nu putem vorbi de comunitate românească artificială şi o colaborare cu aceasta. Mai bine o comunitate mică, autentică, în localităţi istorice româneşti, unde există biserică, şcoală, decât una artificială. Nu am venit cu idei preconcepute că o parte sunt români, că alţii sunt mai puţin români sau deloc. Am căutat să învăţ şi singur, unde sunt români şi unde nu sunt. După standardele mele pot să vă spun că i-am găsit pe acei români autentici, dar nu i-am găsit la conducerea românilor din Ungaria…

– Ce transmiteţi în final românilor pe care i-aţi cunoscut în această ţară şi prietenilor din Ungaria?

– În primul rând, vreau să le mulţumesc pentru găzduire, pentru faptul că m-au ajutat în toate demersurile mele. Eu îi consider prietenii mei şi vreau să cred că şi ei mă consideră prieten pe mine. Le doresc tuturor multă sănătate, fericire şi să reziste în continuare. I-aş putea numi pe nume şi nu cred că ar fi puţini. Le doresc prietenilor mei de la televiziune, lui Tiberiu Boca şi lui Ştefan Crâsta, să reziste şi să continue chiar dacă uneori viaţa e mai dificilă şi totul pare mai negru decât este, cândva va răsări şi soarele. Doresc întregii redacţii de la „Foaia românească” să aibă mai multă linişte, să nu mai aibă probleme financiare, să nu mai trăiască cu spaima că luna următoare nu pot scoate revista, să nu mai trebuiască să se facă tot felul de sacrificii pentru a scoate acest săptămânal. Îi doresc prietenului meu de suflet de la Seghedin, prof. Gheorghe Petruşan, multă sănătate, putere şi să continue aşa cum este acum, veşnic tânăr. Doresc Catedrei de Limba română din Seghedin să-şi continue activitatea şi să scoată profesori de calitate în final. Doresc primăriei din Micherechi şi prietenilor mei Margareta şi Berti să-şi ducă la bun sfârşit mandatul pe care îl au, să facă în continuare lucrurile bune. Şcolii din Micherechi îi doresc să fie la fel de românească cum este, iar Liceului Românesc din Jula să fie mai românesc decât e acum. Tuturor preoţilor pe care i-am cunoscut le urez sănătate şi realizări. Ar mai fi mulţi de pomenit, dar tuturor le spun că eu nu o să-i uit şi sper ca nici ei să nu mă uite pe mine.

Anca Butar