Şase decenii şi jumătate pe scenă şi în inimile iubitorilor de folclor românesc

Când am intrat sâmbătă seara în Casa de cultură din Aletea, mi s-a părut că e cam frig înăuntru. Probabil şi aici se face economie la căldură, mă gândeam în sinea mea. Peste două ore însă era să ia foc toată casa: vreo două sute de dansatori au făcut aşa atmosferă incendiară, că dintr-odată toţi am uitat de frigul de afară, de criza economică, de grija zilei de mâine… Ne-am bucurat să-i privim pe copiii şi tinerii care au învăţat să danseze „aleteneşte” şi ne-am rugat pentru sănătatea bătrânilor dansatori de 60, 70, aproape 80 de ani, care nici azi nu cunosc oboseala când este vorba să urce pe scenă şi să încânte publicul cu minunatele dansuri româneşti din Aletea. Frumos s-au sărbătorit pe 1 decembrie cei 65 de ani de la înfiinţarea primului ansamblu folcloric românesc din Aletea.

Mai multe imagini...

Cum a început?
În iarna anului 1947, un grup de tineri iubitori ai tradiţiilor româneşti locale – Ioan Cure, Gheorghe Turla şi soţia lui, Ioan Lucaci şi Puiu Constantin – au întemeiat Echipa culturală şi de dansuri populare pentru punerea în scenă a valorilor culturale moştenite. Membrii de bază ai echipei au fost: Gheorghe Gál, Moise Bágy, Gheorghe Szretykó, Mihai Szretykó, Petru Sabău, Grigore Bágy, Florica Ardelean, Florica Szretykó, Florica Botaş, Cristina Truczán, Sofia Bágy. Primii muzicanţi ai echipei au fost: Grigore Copil, bace Iustin, bace Bilă, Dragoş Moise, Rácz Gusztáv.
Primul „spectacol” l-au dat în cârciuma din centrul satului, numită „Carvaroaie”, în a doua seară de Crăciun din anul 1947. Interesul publicului a fost neaşteptat de mare, niciodată până atunci nu s-a adunat la cârciumă atâta lume ca în seara aceea. Succesul i-a însufleţit pe membrii ansamblului abia înfiinţat şi s-au hotărât să nu se oprească aici, ci să-şi prezinte programul şi în satele vecine: la Chitighaz, Otlaca-Pustă, Bancuta, Leucuşhaz, Nagykamarás şi la sălaşele din Botoş.
Încă de la început, ansamblul se manifesta pe scenă şi prin piese de teatru, jucate în limbile română şi maghiară.

O echipă multietnică
După perioada de început, când echipa lucra mai mult „după capul ei”, în scurt timp, activistul cultural local, Gheorghe Nistor, s-a angajat în mod voluntar să fie conducătorul grupului. După înfiinţarea în 1948, la Jula, a Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria, aletenii au primit de la aceasta şi ajutor profesional prin trimiterea la Aletea a unui instructor.
Din anul 1951, când Nistor ajunge director al Căminului cultural, echipa funcţionează în cadrul şi cu sprijinul direct al acesteia. Potrivit caracterului multietnic – maghiar, român, german şi slovac – al Aletei, echipa este transformată în Ansamblu de naţionalitate, completându-se cu membri din celelalte naţionalităţi. Atunci, numărul membrilor s-a ridicat la 120, ceea ce arată şi marele interes al tineretului din acele vremuri pentru acest gen cultural.

Turnee şi festivaluri
Activitatea serioasă a echipei a început odată cu prelucrarea şi punerea în scenă a folclorului aletean. Coregraful echipei era atunci Andrei Tiba, care a primit foarte mult ajutor profesional şi de la specialişti maghiari. Ansamblul participa în acele vremuri la numeroase festivaluri şi întâlniri culturale din diferitele părţi ale ţării. Erau frecvente turneele prin satele româneşti din judeţele Bichiş, Bihor şi Ciongrad. Graniţele ţării le-au trecut prima dată înspre România.
Dansatorii din Aletea şi-au creat foarte multe legături profesionale cu alte echipe folclorice din ţară, aşa au ajuns dansurile lor cunoscute şi apoi preluate, învăţate şi de către dansatorii maghiari. Ca drept dovadă, în seara de 1 decembrie, au venit să sărbătorească împreună cu aletenii şi numeroşi dansatori maghiari.

Nunta şi turca
Dansatorii din Aletea au păstrat cu stricteţe ordinea de dansuri învăţată la jocurile duminicale de odinioară: lunga cu paşi de stil vechi, un fel de dans fecioresc; mânânţălu, dans în şir, cu caracter spontan; ţigăneasca, asemănător cu dansul ţigănesc din Câmpia Ungară; ardelenescu, dansat prin înlănţuirea dansatorilor. În repertoriul lor figurează de la începuturi tradiţiile de nuntă românească din Aletea (care acum au fost puse în scenă de dansatori maghiari din Bichişciaba) şi un vechi obicei de Crăciun, umblatul cu turca. Serata aniversară din 1 decembrie s-a încheiat cu momentul umblatului cu turca, prin acesta pregătindu-ne sufletele şi pentru apropiatele sărbători de iarnă.

Şase „maeştri ai artei populare”
Frumoasele dansuri româneşti din Aletea, la fel ca şi cele din Micherechi, sunt aproape nelipsite din repertoriu tuturor ansamblurilor profesioniste maghiare din Ungaria. Ansamblul din Aletea are şi cei mai mulţi dansatori premiaţi. Pe lângă nenumăratele distincţii şi premii, obţinute la festivaluri şi concursuri din ţară şi din străinătate, echipa din Aletea se poate mândri cu patru membri decoraţi cu cea mai înaltă distincţie de specialitate din ţară, „Maestru al artei populare”. Primul care a primul această distincţie a fost regretatul Gheorghe Gal, în 1989, al cărui fiu, Vasile, duce mai departe şi azi moştenirea din părinţi. În 1991 a fost distins Petru Sabău, în 1997 Pavel Botaş, iar în 2007 Gheorghe Bagy. Aletea are şi doi „maeştri tineri ai artei populare”: Vasile Gal şi Ioan Bagy.

Cum va fi centenarul…
Azi dansurile din Aletea sunt învăţate şi păstrate, în primul rând, prin şcoala de artă „Talentum”, înfiinţată de Vasile Gal şi soţia sa Gera Krisztina. Însufleţirea tinerilor de azi este probabil asemănătoare cu a celor de acum 65 de ani. Seriozitatea membrilor fondatori o demonstrează şi faptul că Petru Sabău, la cei 77 de ani ai săi, se urcă şi azi pe scenă cu acelaşi elan şi dragoste faţă de dansurile strămoşeşti ca la începuturi. Ce viitor au dansurile româneşti din Aletea? O întrebare la care e greu de răspuns, un lucru este însă sigur: din păcate, nici cele mai frumoase dansuri sau cântece populare româneşti nu sunt în stare să oprească asimilarea lingvistică şi etnică a unei comunităţi minoritare. Ne-am bucura dacă la centenarul ansamblului folcloric din Aletea s-ar mai găsi cineva care să şi înţeleagă versurile şi strigăturile rostite pe scenă în limba română, şi să nu fie acestea doar învăţate ca vorbe străine.
E. Şimon