Sunt de părere că, cel puţin o dată, fiecare dintre noi ne-am gândit la faptul că, oare de ce copiii noştri nu mai vorbesc româneşte, aşa cum am făcut-o noi la vremea noastră? Sau oare de ce unii dintre ei nu prea îşi mai doresc acest lucru?
Iată câteva gânduri ale mele, care mă frământă de o vreme încoace, referitor la situaţia copiilor noştri. Unii spun că profesorii sunt de vină şi şcoala, că nu se mai face şcoală ca pe vremuri. Ei bine, eu aş zice că, hai fie, şi şcoala… Dar şi părinţii!
În primul rând, în ziua de azi nici măcar părinţii nu mai vorbesc româneşte cu copiii, aşa cum făceau pe vremuri. Atunci când un copilaş cade şi se loveşte, mama lui nu îl mai alintă cu „Dragul mamei, hai să te ţuce mama, că-ţi trece…” şi „Na, na, na”, ci dă-i înainte magyarul. Astfel, cum să mai avem pretenţia ca acel copilaş să ştie româneşte când ajunge la grădiniţă. De exemplu, un copil din familie maghiară, dacă se naşte şi creşte în Germania, va vorbi perfect limba germană şi, eventual limba maghiară, dacă şi părinţii vorbesc cu el limba maghiară acasă. Tot aşa şi cu un copil român din Ungaria, dacă acasă, în jurul lui, nu se vorbeşte româneşte, atunci bineînţeles va vorbi perfect doar limba ţării în care creşte, adică limba maghiară. Clar ca bună ziua. Asta de când îi lumea şi vileagul a fost aşa.
Aşadar, noi părinţii ar trebui să ne gândim puţin mai bine atunci când afirmăm că la grădiniţă nu se face treabă, că vine copilul acasă şi nu vorbeşte româneşte mai nimic. O educatoare, pe lângă faptul că are grijă de copil o zi întreagă şi îl educă în vederea deprinderilor specifice vârstei şi a prieteniei între ei, îi mai învaţă şi româneşte cât poate, pentru că această muncă este aproape în zadar, dacă acasă nu se vorbeşte româneşte. Spun aproape în zadar, pentru că dacă aceşti copii ar veni de acasă folosind deja limba română, munca aceasta a educatoarelor de la grădiniţă ar fi de zece ori mai uşoară şi mult mai eficientă. Şi ştim cu toţii că un copil învaţă cel mai mult şi cel mai uşor la vârsta de 2–6 ani.
Şi ajungem la şcoală, în clasa întâi, apoi în clasa a 5-a, unde o luăm de la început: copiii vin din familii româneşti, în care nu (prea) se mai vorbeşte româneşte acasă, din comoditate şi nu pentru că nu ştiu româneşte. Aşadar dascălul are acordul părinţilor să facă treabă bună şi să înveţe pruncul să vorbească româneşte.
Da, însă şi aici, la fel ca şi la grădiniţă o luăm de la capăt. Şi astfel, copilul creşte, merge la liceu, ştie câte ceva româneşte, dar dacă îl rogi să îţi povestească ce a făcut ieri, nu se mai descurcă. Şi aici mă refer la copiii care provin din părinţi care vorbesc foarte bine româneşte, dar din păcate, datorită mai multor motive, nu mai au timp să vorbească şi cu copiii lor româneşte. În schimb, gura satului e mare: că de aceea nu ştiu copiii româneşte, pentru că nu se face şcoală. Ei bine, vă spun că nu e chiar aşa.
Dar hai să nu dăm vina doar pe părinţi, ci să-i tragem şi pe profesori un pic mai des de mânecă, şi astfel o luăm de la început.
Dacă mâine intri într-o grădiniţă românească, auzi foarte rar că se vorbeşte limba română (bineînţeles sunt şi excepţii). Şi atunci vin şi mă întreb: dacă al meu copil merge la grădiniţă şi de la vârsta de 2–3 ani are în sânge deja, că aici limba în care se vorbeşte este maghiara, doar că unii ştiu şi româneşte, normal că e mai uşor să o dai pe maghiară. Şi astfel, la serbare cântăm 2 cântece româneşte şi 10 în limba maghiară. Că aşa e normal. La fel şi la şcolile româneşti în general, dar sunt şi excepţii la fel ca la grădiniţe. Profesorii atât între ei, cât şi faţa elevilor, în pauze, vorbesc mai ales în limba maghiară. Aşa că exemplul de urmat copiii noştri deja îl au. Dacă acasă, la grădiniţă, la şcoală se vorbeşte aproape doar limba maghiară, iar limba română numai dacă e musai, atunci oare de ce nu prea ştiu copiii noştri limba română? Şi iarăşi venim şi spunem că: „Ei bine, nu mai e cum o fost pă vremuri. Atunci se făcea şcoală, profesorul era profesor, elevul stătea în bancă nemişcat, respectuos etc.”
Şi ajungem la un alt punct cheie: într-adevăr erau alte vremuri, foarte bună constatarea unora, dar tot aşa această constatare trebuie făcută şi pentru prezent. Adică trăim în alte vremuri, copiii noştri nu mai au doar două maşinuţe sau două păpuşi toată copilăria lor, ci au internet, calculatoare, telefoane mobile, facebook, chat etc. Au alte pretenţii, alte aşteptări, alt bagaj de cunoştinţe de care dispun, comparativ cu ceea ce am avut noi.
Aşa se face că ajungem la manualele şcolare. Deci, un copil care e obişnuit cu lumea modernă în care creşte şi trăieşte, cum să fie atras de ora de limba română, dacă învaţă din manuale vechi sau plictisitoare, care nu sunt în acord cu lumea în care trăim. La fel şi profesorul de limbă română, aproape că predă aceleaşi lecţii pe care le-a predat şi acum 15 ani după „rendszerváltás” (schimbarea regimului), plus că a fost crescut şi şcolit în şcoala veche. Aşadar, şi în acest sens toate sunt făcute în aşa fel încât nu se poate face pasul înainte? Oare? Cum să nu se poată, doar că necesită puţin efort.
Ca să vă explic de ce afirm acest lucru, de exemplu, un profesor care predă şi limba română şi limba engleză este întrebat de copii, că: „Doamna profesoară, în loc de română, nu ţinem mai bine oră de engleză?” Acest lucru înseamnă că nu neapărat cu profesorul este bai, să zicem că nici cu limba română, ci mai degrabă cu manualele şi caietele de lucru folosite la orele de limba română, care probabil că în percepţia elevilor sunt plictisitoare, nefiind la fel de atrăgătoare, ca de exemplu cele de limba engleză editate la Oxford.
Şi atunci îmi pun întrebarea: oare de ce nu ne strângem eforturile şi să sugerăm profesorilor de azi, care sunt specializaţi pe editarea manualelor, să se mai uite şi peste nişte manuale şi caiete de lucru folosite la orele de engleză sau germană, doară doară se pot inspira de acolo. Că eu nu am auzit de la copii niciodată, că la română am avut exerciţii de ascultare de pe CD, sau lucru în pereche, sau grupuri de câte patru, sau concursuri de genul acesta. Dacă ora nu este interactivă, înseamnă că nu este interesantă, iar acest lucru iarăşi înseamnă că ora este plictisitoare. Copiii de azi nu mai au stare ca pe vremuri, trebuie ţinuţi activi în permanenţă şi motivaţi în spiritul competiţiei. Astfel, plictisul de la oră îşi va spune cuvântul imediat. Atracţia spre o materie este dată de materialul pe care îl pui în faţa elevului. Manualele şi caietele de lucru sunt cele care dau prima impresie unui elev despre materia pe care trebuie să o înveţe.
Aşadar, în concluzie, aş zice că profesorii îşi ţin orele cum trebuie, doar că la capitolul manuale şi materiale didactice stăm prost. Noi, părinţii ne facem că ştim româneşte, însă cu copiii noştri nu mai vorbim deloc româneşte, iar peste câţiva ani vom mai auzi această limbă doar după ce prezentăm buletinul la frontiera cu România. Cam aşa stau lucrurile.
Aşa că, dragi Părinţi, Educatoare, Profesori, TREZIŢI-VĂ, până nu e prea târziu!!!
DOAR ÎMPREUNĂ VOM REUŞI, SEPARAT NICIODATĂ!!!
Un părinte, de profesie pedagog,
care doreşte să-şi menţină anonimatul
Iată câteva gânduri ale mele, care mă frământă de o vreme încoace, referitor la situaţia copiilor noştri. Unii spun că profesorii sunt de vină şi şcoala, că nu se mai face şcoală ca pe vremuri. Ei bine, eu aş zice că, hai fie, şi şcoala… Dar şi părinţii!
În primul rând, în ziua de azi nici măcar părinţii nu mai vorbesc româneşte cu copiii, aşa cum făceau pe vremuri. Atunci când un copilaş cade şi se loveşte, mama lui nu îl mai alintă cu „Dragul mamei, hai să te ţuce mama, că-ţi trece…” şi „Na, na, na”, ci dă-i înainte magyarul. Astfel, cum să mai avem pretenţia ca acel copilaş să ştie româneşte când ajunge la grădiniţă. De exemplu, un copil din familie maghiară, dacă se naşte şi creşte în Germania, va vorbi perfect limba germană şi, eventual limba maghiară, dacă şi părinţii vorbesc cu el limba maghiară acasă. Tot aşa şi cu un copil român din Ungaria, dacă acasă, în jurul lui, nu se vorbeşte româneşte, atunci bineînţeles va vorbi perfect doar limba ţării în care creşte, adică limba maghiară. Clar ca bună ziua. Asta de când îi lumea şi vileagul a fost aşa.
Aşadar, noi părinţii ar trebui să ne gândim puţin mai bine atunci când afirmăm că la grădiniţă nu se face treabă, că vine copilul acasă şi nu vorbeşte româneşte mai nimic. O educatoare, pe lângă faptul că are grijă de copil o zi întreagă şi îl educă în vederea deprinderilor specifice vârstei şi a prieteniei între ei, îi mai învaţă şi româneşte cât poate, pentru că această muncă este aproape în zadar, dacă acasă nu se vorbeşte româneşte. Spun aproape în zadar, pentru că dacă aceşti copii ar veni de acasă folosind deja limba română, munca aceasta a educatoarelor de la grădiniţă ar fi de zece ori mai uşoară şi mult mai eficientă. Şi ştim cu toţii că un copil învaţă cel mai mult şi cel mai uşor la vârsta de 2–6 ani.
Şi ajungem la şcoală, în clasa întâi, apoi în clasa a 5-a, unde o luăm de la început: copiii vin din familii româneşti, în care nu (prea) se mai vorbeşte româneşte acasă, din comoditate şi nu pentru că nu ştiu româneşte. Aşadar dascălul are acordul părinţilor să facă treabă bună şi să înveţe pruncul să vorbească româneşte.
Da, însă şi aici, la fel ca şi la grădiniţă o luăm de la capăt. Şi astfel, copilul creşte, merge la liceu, ştie câte ceva româneşte, dar dacă îl rogi să îţi povestească ce a făcut ieri, nu se mai descurcă. Şi aici mă refer la copiii care provin din părinţi care vorbesc foarte bine româneşte, dar din păcate, datorită mai multor motive, nu mai au timp să vorbească şi cu copiii lor româneşte. În schimb, gura satului e mare: că de aceea nu ştiu copiii româneşte, pentru că nu se face şcoală. Ei bine, vă spun că nu e chiar aşa.
Dar hai să nu dăm vina doar pe părinţi, ci să-i tragem şi pe profesori un pic mai des de mânecă, şi astfel o luăm de la început.
Dacă mâine intri într-o grădiniţă românească, auzi foarte rar că se vorbeşte limba română (bineînţeles sunt şi excepţii). Şi atunci vin şi mă întreb: dacă al meu copil merge la grădiniţă şi de la vârsta de 2–3 ani are în sânge deja, că aici limba în care se vorbeşte este maghiara, doar că unii ştiu şi româneşte, normal că e mai uşor să o dai pe maghiară. Şi astfel, la serbare cântăm 2 cântece româneşte şi 10 în limba maghiară. Că aşa e normal. La fel şi la şcolile româneşti în general, dar sunt şi excepţii la fel ca la grădiniţe. Profesorii atât între ei, cât şi faţa elevilor, în pauze, vorbesc mai ales în limba maghiară. Aşa că exemplul de urmat copiii noştri deja îl au. Dacă acasă, la grădiniţă, la şcoală se vorbeşte aproape doar limba maghiară, iar limba română numai dacă e musai, atunci oare de ce nu prea ştiu copiii noştri limba română? Şi iarăşi venim şi spunem că: „Ei bine, nu mai e cum o fost pă vremuri. Atunci se făcea şcoală, profesorul era profesor, elevul stătea în bancă nemişcat, respectuos etc.”
Şi ajungem la un alt punct cheie: într-adevăr erau alte vremuri, foarte bună constatarea unora, dar tot aşa această constatare trebuie făcută şi pentru prezent. Adică trăim în alte vremuri, copiii noştri nu mai au doar două maşinuţe sau două păpuşi toată copilăria lor, ci au internet, calculatoare, telefoane mobile, facebook, chat etc. Au alte pretenţii, alte aşteptări, alt bagaj de cunoştinţe de care dispun, comparativ cu ceea ce am avut noi.
Aşa se face că ajungem la manualele şcolare. Deci, un copil care e obişnuit cu lumea modernă în care creşte şi trăieşte, cum să fie atras de ora de limba română, dacă învaţă din manuale vechi sau plictisitoare, care nu sunt în acord cu lumea în care trăim. La fel şi profesorul de limbă română, aproape că predă aceleaşi lecţii pe care le-a predat şi acum 15 ani după „rendszerváltás” (schimbarea regimului), plus că a fost crescut şi şcolit în şcoala veche. Aşadar, şi în acest sens toate sunt făcute în aşa fel încât nu se poate face pasul înainte? Oare? Cum să nu se poată, doar că necesită puţin efort.
Ca să vă explic de ce afirm acest lucru, de exemplu, un profesor care predă şi limba română şi limba engleză este întrebat de copii, că: „Doamna profesoară, în loc de română, nu ţinem mai bine oră de engleză?” Acest lucru înseamnă că nu neapărat cu profesorul este bai, să zicem că nici cu limba română, ci mai degrabă cu manualele şi caietele de lucru folosite la orele de limba română, care probabil că în percepţia elevilor sunt plictisitoare, nefiind la fel de atrăgătoare, ca de exemplu cele de limba engleză editate la Oxford.
Şi atunci îmi pun întrebarea: oare de ce nu ne strângem eforturile şi să sugerăm profesorilor de azi, care sunt specializaţi pe editarea manualelor, să se mai uite şi peste nişte manuale şi caiete de lucru folosite la orele de engleză sau germană, doară doară se pot inspira de acolo. Că eu nu am auzit de la copii niciodată, că la română am avut exerciţii de ascultare de pe CD, sau lucru în pereche, sau grupuri de câte patru, sau concursuri de genul acesta. Dacă ora nu este interactivă, înseamnă că nu este interesantă, iar acest lucru iarăşi înseamnă că ora este plictisitoare. Copiii de azi nu mai au stare ca pe vremuri, trebuie ţinuţi activi în permanenţă şi motivaţi în spiritul competiţiei. Astfel, plictisul de la oră îşi va spune cuvântul imediat. Atracţia spre o materie este dată de materialul pe care îl pui în faţa elevului. Manualele şi caietele de lucru sunt cele care dau prima impresie unui elev despre materia pe care trebuie să o înveţe.
Aşadar, în concluzie, aş zice că profesorii îşi ţin orele cum trebuie, doar că la capitolul manuale şi materiale didactice stăm prost. Noi, părinţii ne facem că ştim româneşte, însă cu copiii noştri nu mai vorbim deloc româneşte, iar peste câţiva ani vom mai auzi această limbă doar după ce prezentăm buletinul la frontiera cu România. Cam aşa stau lucrurile.
Aşa că, dragi Părinţi, Educatoare, Profesori, TREZIŢI-VĂ, până nu e prea târziu!!!
DOAR ÎMPREUNĂ VOM REUŞI, SEPARAT NICIODATĂ!!!
Un părinte, de profesie pedagog,
care doreşte să-şi menţină anonimatul
Comentarii
Trimiteți un comentariu