Vihar a biliben, sau Furtună într-un pahar cu apă

Au trecut deja două săptămâni de la anunţarea rezultatului recensământului din 2011, din Ungaria, dar aşa cum prevăzusem în numărul trecut, pe unele ţări-mamă ale naţionalităţilor, ţări vecine cu Ungaria, în cot le doare. Sau poate nici acolo. Din păcate, şi ţara noastră mamă, România se află printre acestea. Oricât am căutat în lung şi-n lat pe Internet, nu am găsit prea multe referiri în presa românească sau în blogurile româneşti despre aceste date totuşi importante, cred eu, şi pentru România.
După părerea mea umilă, rezultatul ultimului recensământ din Ungaria nu este numai important, dar şi ciudat. În acest caz, ciudat se citeşte: curios, şocant. Curios, pentru că mulţi am avea curiozitatea cum s-au făcut calculele Oficiului Central de Statistică de s-au sporit aşa de tare naţionalităţile. După ce fel de reguli matematice s-au făcut adunările, înmulţirile şi scăderile. Cum de au devenit mai curajoşi 644.000 de cetăţeni maghiari să se declare ţigani, slovaci, români, sârbi, croaţi, etc., în timp ce ţara lor este pe primul loc(!) în Europa la antisemitism şi ură împotriva străinilor. Vestea despre înmulţirea statistică a naţionalităţilor i-a şocat şi pe liderii celor 13 minorităţi, inclusiv pe preşedinţii de autoguvernări, care nu ştiu dacă să se bată singuri pe propriul umăr şi să se auto-laude, ce treabă faină au făcut ei cu banii primiţi de la statul maghiar, cu autonomia culturală, cu sistemul de autoguvernări minoritare care au împânzit toată ţara şi alte ciudăţenii. Pentru că aşa-numitele autoguvernări minoritare nu sunt altceva în Uniunea Europeană, decât nişte ciudăţenii. Ceva ce nici nu prea poate fi tradus corect într-o limbă europeană.
De ce ar fi totuşi important ca România să fie atentă şi să bage în seamă evenimentele, întâmplările, date statistice ciudate din Ungaria? Pentru că s-ar putea ca într-o bună zi s-o afecteze. Prin justificarea în Ungaria a dublei identităţi (prin întrebările din chestionar, unde orice cetăţean putea să-şi declare apartenenţa la mai multe naţionalităţi) uşor ne putem trezi ca în România, şi mai ales în Transilvania, la următorul recensământ să nu fie doar 1,22 milioane de unguri, cum a reieşit la recensământul din 2011, din România, ci minimum 2–3 milioane. Din totalul de 6,6 milioane ar însemna ceva. Dacă gândim cu mintea românului de azi, acest lucru este o aberaţie. O tâmpenie. Ceva inimaginabil. Credeţi?
Să luăm realităţile din cele două ţări: numărul populaţiei din România a scăzut în ultimii zece ani de la 21,6 la 19,5 milioane; numărul populaţiei din Transilvania a scăzut de la 7,2 la 6,6 milioane; numărul ungurilor din România a scăzut de la 1,4 la 1,23 milioane; numărul populaţiei din Ungaria a scăzut din anul 2001 până în 2011 de la 10,2 milioane la 9,9; şi acum atenţie: numărul naţionalităţilor din Ungaria a crescut de la 442.739 la 644.524!!! Iar numărul românilor a crescut de la 7995 la 35.641!!! Cum? Ori toţi am intrat în ceva secte care fac atâţia copii câţi dă Dumnezeu, ori… aţi putea crede că un ungur, care în România s-a declarat ungur, după ce s-a mutat în Ungaria şi-a schimbat blana şi dintr-odată şi-a regăsit identitatea românească. Greu de crezut, dar am mai văzut noi şi alte ciudăţenii. Reamintiţi-vă numai de apariţia ne-românilor la alegerile de autoguvernări româneşti, care s-au sporit cu ciupercile după ploaie.
Unii ar putea crede că rezultatul recensământului din Ungaria este o mică furtună într-un pahar de apă. „Vihar a biliben”, cum ar zice ungurul. (În traducere: Furtună în oliţă.) Efectul nefast al acestei furtuni o să-l simţim însă mulţi, cu siguranţă, la alegerile din anul 2014. Şi nu numai la alegerile de autoguvernări minoritare.
Eva Şimon