Editorial – Băştinaşi şi venetici

Dacă uităm pentru moment de numărul agreat de 35.641 de (aşa-zişi) români din Ungaria, şi ne concentrăm mai mult la celelalte date de la recensământ, putem constata că totuşi nu suntem chiar aşa de mulţi. În octombrie 2011, în Ungaria s-au declarat de naţionalitate română 26.345 persoane, iar de limbă română maternă 13.886. Faţă de cei 7995 de români şi cei 8482 de cetăţeni cu limba maternă română din anul 2001 totuşi semnificativ de mulţi. Cine sunt aceşti români? Cum de s-au înmulţit aşa de tare? Dacă au existat, au trăit printre noi şi până acum, de nu şi-au declarat naţionalitatea şi limba maternă? Cum de acum au prins curaj? Şirul întrebărilor poate continua până la nesfârşit. Şi, din păcate, răspunsuri nu prea găsim.
Cert este că suntem 26.345 de români în Ungaria. Adică aşa ne arată statisticile. Avem la dispoziţie 10 ani, până la următorul recensământ, ca să ne găsim unii pe alţii, ca să ne apropiem, să ne cunoaştem, să ne organizăm într-o comunitate solidă. Dacă suntem… Un alt lucru sigur este că nu numărul românilor băştinaş s-a putut spori în aşa măsură, pentru că noi, băştinaşii, ne-am sporit în ultimii zece ani mai mult în cimitire, decât în grădiniţe. Atunci cine suntem? Cu siguranţă ceilalţi români, şi credem că ei sunt majoritatea, sunt veneticii, românii care s-au stabilit pe teritoriul Ungariei în ultimii 10–20 de ani. Mulţi dintre aceştia poate doar acum au avut curajul să-şi declare naţionalitatea şi faptul că nu maghiara este limba lor maternă. Dacă este aşa cum credem noi, în următorii câţiva ani vom asista la naşterea unor noi comunităţi locale, la organizarea lor în cluburi sau asociaţii, la înfiinţarea de noi instituţii româneşti, grădiniţe, şcoli, poate chiar şi biserici.
Pe lângă românii băştinaşi şi cei venetici, numărul de 26.345 îi înglobează şi pe românii migratori, adică cei care în toamna anului 2011, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă au trăit, au învăţat, au lucrat, etc. în Ungaria. Nu ştim ei câţi sunt, dar aceştia cu siguranţă nu au venit aici împreună cu familiile lor şi nici cu gândul de a face rădăcini în această parte a Bazinului Carpatic. Poate au făcut Învierea înconjurând Capela ortodoxă din Budapesta, dar cu siguranţă nu vor lupta pentru înfiinţarea unei grădiniţe româneşti în Capitala ungară.
Care este, totuşi, lecţia pe care ne-o dau numerele de la ultimul recensământ? 1. Că nu suntem aşa de puţini. Adică, suntem mulţi. Că suntem tot mai mulţi. 2. Că dacă am reuşi să ne unim într-o comunitate adevărată, am fi puternici. Avem drepturi, avem legi relativ bune. Dar nu avem puterea şi mintea ca să ne folosim de ele. 3. Că vocea unei comunităţi puternice, bine închegate se aude mult mai bine până şi în sălile de tratative din Parlamentul sau Guvernul de la Budapesta. 4. Că mai multe guri nu pot fi astupate atât de uşor ca două-trei. 5. Că instituţii solide, şcoli şi grădiniţe cu învăţământ de calitate, presă obiectivă şi competitivă putem avea numai dacă avem o pătură de intelectuali bine pregătiţi.
Specificul principal al migratorilor este că ei nu stau locului, nu au planuri, nu-i ajută cu nimic pe băştinaşi. O comunitate veche, îmbătrânită şi, uneori, obosită, epuizată, poate primi noi impulsuri, noi puteri, prin sângele proaspăt al veneticilor. Dar pentru ca astea să funcţioneze cum trebuie e nevoie şi de multă gândire limpede, de capete gânditoare, de alungarea invidiei şi a urii faţă de alţii, de încredere reciprocă. De voinţa de a ne cunoaşte, de a ne apropia, de a forma un tot întreg, de a ne uni forţele. Pentru un scop comun, pentru un viitor comun.
Eva Şimon

Comentarii

  1. Ca de obicei, un editorial foarte bun, direct, la obiect. Uneori realitatea doare dar cineva trebuie sa o spuna!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu