Am fost recent la o nuntă în România. La o nuntă românească, cu mireasă şi mire români. Unde se cânta pe lângă muzică populară românească şi muzică uşoară internaţională, şi muzică sârbească şi ungurească. De ce? Nu prea ştiu. Dacă-mi folosesc mintea din Ungaria, nu am cum să înţeleg acest lucru. Nu am fost niciodată în Ungaria la o nuntă ungurească unde să se fi cântat în română sau slovacă sau sârbă. Doar pentru că acestea ar fi popoare vecine şi prietene. Ungurii nu fac aşa ceva nici din greşeală. La nunţile ungureşti se dansează numai pe aşa-numitele melodii “lakodalmas”, adică muzică de nuntă ţigănească. La nunta din România nici mirii, nici rudele nu au fost de altă naţionalitate decât româna, şi totuşi s-a cântat şi dansat ungureşte şi sârbeşte. Răspunsul la astfel de întâmplări eu, personal, îl găsesc în toleranţa înnăscută a românului.
Toleranţa românilor faţă de străini a fost apreciată sau dezapreciată după cum erau vremurile. La începutul secolului XX, mulţi intelectuali români au susţinut această gândire excepţională a românilor. Unul dintre aceştia a fost politicianul Aurel C. Popovici, care în 1910 spunea: “Noi pe nimeni n-am asuprit, n-am jupuit. Noi pe nimeni n-am pus pe rug pentru credinţa lui, pe nimeni n-am căutat să-l desbrăcăm de naţionalitatea lui, de sufletul lui. Neam de oameni blând şi bun şi cu frica lui Dumnezeu, românii au fost şi sunt un popor de o evanghelică toleranţă şi înţelepciune, ca puţine altele”. În 1938, scriind despre convertirea unor evrei la creştinism în Moldova din prima jumătate a secolului al XIX-lea, folcloristul Artur Gorovei susţinea, jumătate cu mândrie, jumătate cu indignare: “Toleranţa moldovenilor a întrecut, totdeauna, orice imaginaţie”. Şi convingerea academicianului Simion Mehedinţi era asemănătoare: “Sentimentul de toleranţă a existat la noi într-o măsură excepţională”, ţăranul român fiind “omul cel mai tolerant din Europa”.
La rândul său, în anul 1936, Emil Cioran se revolta împotriva faptului că românii ar fi “un popor prea bun, prea cumsecade” cu străinii, pentru că toleranţa ar duce la “falimentul nostru sigur”. “Nu există o fiinţă mai bună decât românul. Acesta este dezastrul”. Cioran răstoarnă înţelesul termenilor tradiţionali. “Bunătatea” şi “omenia” pentru Cioran ar fi false “virtuţi naţionale”, fiind mai degrabă vicii, care “ne-au ţinut în loc atâta vreme”. Un alt mare gânditor, Mircea Eliade crede că acest tip de reacţii sunt generate de un “imbecil complex de inferioritate” faţă de străini. Părerea lui este că: “Toleranţa noastră «proverbială» este o tărie, nu o slăbiciune… Nu înţeleg de ce ţipăm: primejdie! Unde e primejdia? Că sunt minoritari prea mulţi la posturile de comandă? Îi vom scoate prin concurenţă, prin propriile noastre forţe, prin legi de administraţie la nevoie – dar de aici până la primejdia «românismului», mai e cale lungă…”.
Este toleranţa înnăscută a românilor o tărie sau o slăbiciune? O întrebare mult prea complicată pentru a răspunde categoric. Cert este că toleranţa românilor uneori merge până la o extremă dăunătoare caracterului naţional. Cunosc mulţi români, unii chiar cu şcoală, care acceptă fără doar şi poate înjurăturile la adresa românilor. Adică înjurăturile la adresa lor. Românii sunt leneşi, sunt hoţi, sunt nespălaţi, etc. Ba unii le tratează ca pe nişte bancuri. Nu fac bine. Mai devreme sau mai târziu, după râs urmează plâns. Râsul celor de azi poate aduce după sine plânsul celor de mâine.
Toleranţa e sănătoasă numai până când nu ajunge la limita ridicolului.
Eva Şimon
Toleranţa românilor faţă de străini a fost apreciată sau dezapreciată după cum erau vremurile. La începutul secolului XX, mulţi intelectuali români au susţinut această gândire excepţională a românilor. Unul dintre aceştia a fost politicianul Aurel C. Popovici, care în 1910 spunea: “Noi pe nimeni n-am asuprit, n-am jupuit. Noi pe nimeni n-am pus pe rug pentru credinţa lui, pe nimeni n-am căutat să-l desbrăcăm de naţionalitatea lui, de sufletul lui. Neam de oameni blând şi bun şi cu frica lui Dumnezeu, românii au fost şi sunt un popor de o evanghelică toleranţă şi înţelepciune, ca puţine altele”. În 1938, scriind despre convertirea unor evrei la creştinism în Moldova din prima jumătate a secolului al XIX-lea, folcloristul Artur Gorovei susţinea, jumătate cu mândrie, jumătate cu indignare: “Toleranţa moldovenilor a întrecut, totdeauna, orice imaginaţie”. Şi convingerea academicianului Simion Mehedinţi era asemănătoare: “Sentimentul de toleranţă a existat la noi într-o măsură excepţională”, ţăranul român fiind “omul cel mai tolerant din Europa”.
La rândul său, în anul 1936, Emil Cioran se revolta împotriva faptului că românii ar fi “un popor prea bun, prea cumsecade” cu străinii, pentru că toleranţa ar duce la “falimentul nostru sigur”. “Nu există o fiinţă mai bună decât românul. Acesta este dezastrul”. Cioran răstoarnă înţelesul termenilor tradiţionali. “Bunătatea” şi “omenia” pentru Cioran ar fi false “virtuţi naţionale”, fiind mai degrabă vicii, care “ne-au ţinut în loc atâta vreme”. Un alt mare gânditor, Mircea Eliade crede că acest tip de reacţii sunt generate de un “imbecil complex de inferioritate” faţă de străini. Părerea lui este că: “Toleranţa noastră «proverbială» este o tărie, nu o slăbiciune… Nu înţeleg de ce ţipăm: primejdie! Unde e primejdia? Că sunt minoritari prea mulţi la posturile de comandă? Îi vom scoate prin concurenţă, prin propriile noastre forţe, prin legi de administraţie la nevoie – dar de aici până la primejdia «românismului», mai e cale lungă…”.
Este toleranţa înnăscută a românilor o tărie sau o slăbiciune? O întrebare mult prea complicată pentru a răspunde categoric. Cert este că toleranţa românilor uneori merge până la o extremă dăunătoare caracterului naţional. Cunosc mulţi români, unii chiar cu şcoală, care acceptă fără doar şi poate înjurăturile la adresa românilor. Adică înjurăturile la adresa lor. Românii sunt leneşi, sunt hoţi, sunt nespălaţi, etc. Ba unii le tratează ca pe nişte bancuri. Nu fac bine. Mai devreme sau mai târziu, după râs urmează plâns. Râsul celor de azi poate aduce după sine plânsul celor de mâine.
Toleranţa e sănătoasă numai până când nu ajunge la limita ridicolului.
Eva Şimon
Comentarii
Trimiteți un comentariu