Conferinţă preoţească despre misiunea bisericii în rândul tinerilor şi rolul icoanei în viaţa credincioşilor

Pe 26 septembrie, la Parohia Ortodoxă Română din Săcal a avut loc cea de-a doua conferinţă preoţească misionar-pastorală din acest an. Înainte de conferinţă, în biserica din Săcal a fost săvârşită Sfânta Liturghie Arhierească, de către PS Părinte Episcop Siluan, împreună cu aproape toţi preoţii Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria, la care au participat şi credincioşi din Săcal şi din alte parohii. 

Conferinţa preoţească a avut loc la Casa de Cultură din localitate, fiind prezentate două referate: părintele Visarion Tuderici, secretar eparhial a vorbit despre „Misiunea Bisericii în rândul tinerilor”, iar părintele Cosmin Pop, parohul de la Jaca, a conferenţiat despre rolul icoanei în cultul bisericii şi în viaţa credincioşilor, şi totodată despre arta pictării icoanelor ortodoxe. Pentru cei doi vorbitori au fost două teme de actualitate, care au intrat în contact direct cu preocupările lor, pr. Visarion având deseori activităţi cu tinerii din comunitate şi predă religie la şcoala generală din Micherechi, iar pr. Cosmin Pop de aproape două decenii pictează icoane pe sticlă şi sculptează cruci în lemn, organizând şi tabere pentru copii.

Tinerii au nevoie de libertate şi iubire

În lucrarea prezentată la conferinţă de către părintele Visarion, acesta a vorbit în primul rând despre libertatea după care tânjeşte tânărul „care de multe ori, are tendinţa să creadă că biserica i-o îngrădeşte, neacceptând nici o oprelişte în faţa dorinţei de libertate absolută, îndepărtându-se de biserică. Misiunea bisericii (adică, a slujitorilor bisericii) este aceea de a mărturisi că biserica este spaţiul real, concret de libertate. Aceasta pentru că biserica deţine Adevărul, iar Adevărul ne face liberi…”, a spus părintele Visarion, prezentând apoi un amplu referat care a suscitat un dialog şi un viu interes al preoţilor participanţi la conferinţă, vorbind despre tinereţe, despre setea de libertate a tânărului de azi şi despre iubirea de care are nevoie, iubire adevărată pe care o poate găsi doar la Dumnezeu. Referitor la cele amintite mai sus, pr. Visarion a prezentat şi un caz concret, o scrisoare de rămas bun a unei tinere adolescente, care a început scrisoarea în ajunul dorinţei de a se sinucide şi a terminat-o după găsirea Vieţii, după ce l-a găsit pe Dumnezeu. Scrisoarea ei a reprezentat strigătul disperat al tânărului după tot ceea ce e nobil şi frumos în această viaţă. 

„Doamne, lucrează Tu!”

Părintele Visarion a mai vorbit despre cum trebuie privit şi ajutat acel tânăr din ziua de astăzi, care are tot felul de apucături ciudate, despre faptul că el nu trebuie imediat etichetat şi condamnat, ci trebuiesc văzute trăirea lui interioară, motivele lui, trecutul lui. Către ce tinde, ce vrea? Pentru că niciodată, un om care nu caută nimic, nu se deosebeşte. Dacă un tânăr ascultă rock, poartă lanţuri sau nu e ca ceilalţi, înseamnă că el vrea să spună ceva. „Singurul criteriu al calităţii trăirii lui, pentru început, cred că e sinceritatea. Dar nu toţi ascultă rock, nu toţi poartă haine ciudate şi se vopsesc în verde, nu toţi sunt beţivi, ăştia sunt oameni nemulţumiţi de ceva, şi pe ei e mai uşor să-i împingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia revoltei lor. Evanghelia ne-o arată foarte bine: e plină de desfrânaţi şi de ciudaţi, oameni nemulţumiţi, răniţi, „sărmani”, cum îi numeşte Dostoievski. Şi acest om „sărman” este aproapele nostru despre care ne vorbeşte Hristos în pilda samarineanului milostiv. Şi credincioşii din Biserică trebuiesc conştientizaţi de acest lucru. Noi, de multe ori, luăm pildele aşa cum sunt ele scrise, la literă, şi aşteptăm ocazia să întâlnim vreun bubos ca să-l ajutăm. L-am fi ajutat noi, dar nu prea îl întâlnim. Că aşa scrie în Biblie, că dacă întâlneşti un bubos, îl ajuţi, pentru că e aproapele tău, şi te mântuieşti. Dar, cum buboşi nu prea găseşti… Şi-atunci, cred eu, că bubosul din Evanghelie e şi adolescentul ăsta, care în tramvai te fluieră şi-ţi strigă: „Aliluia, aliluia, aliluia”. Atunci îl întrebi – pentru că ăsta a fost suspinul lui de om căzut, poate a fost şi mirosul bubelor lui – şi ne oprim pur şi simplu, intrăm în vorbă cu el, dar nu cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaşte. Nu de a ne face pe noi cunoscuţi, ci de a-l înţelege, de a-l cunoaşte pe el. Şi nu este o punte mai bună, mai sigură, nu e o garanţie mai mare că vom fi primiţi şi înţeleşi, decât dacă arătăm că suntem curioşi faţă de un om de care nimeni, poate niciodată, nu a fost curios în acest fel. Pe care nimeni, niciodată, nu l-a întrebat cu nişte cuvinte cu totul simple, pe un ton care într-adevăr să-l mişte şi să vrea el o schimbare. Asta socotesc eu că e un început al vieţii creştine. Nu neapărat nevoia de a îndrepta lumea, nu nevoia de a-l îndrepta pe celălalt ci, pur şi simplu, dragostea şi curiozitatea minunată de a-l trăi pe celălalt în noi înşine, de a-i trăi suferinţa lui, neliniştea lui, de a-l înţelege, pur şi simplu. Noi stăm bombardaţi de patimi, de pietrele lumii din jur, condamnaţi pentru credinţa în Hristos, pentru „ciudăţenia” asta de credinţă (cum li se pare chiar şi unora dintre ai noştri), dar nu spunem ca şi apostolul: „Doamne, lucrează Tu!”, ci noi spunem: „Nu-i frumos să faci cutare şi cutare!” şi încercăm să-i convingem pe oameni şi ne mirăm de ce nu suntem ascultaţi. Şi, până la urmă, murim şi noi, şi ne aducem aminte că poate, trebuia, totuşi să-L fi întrebat pe Dumnezeu. Poate o fi fost Dumnezeu, strălucind deasupra capului nostru, dar nu L-am văzut pentru că eram ocupaţi: tocmai atunci explicam platforma de lucru cu societatea Bisericii! Dar, cel mai important este ca atunci când tinerii Îl întâlnesc pe Dumnezeu, când întâlnesc lucrurile lui Dumnezeu, când întâlnesc Biserica lui Dumnezeu, când întâlnesc un preot al lui Dumnezeu, când întâlnesc creştini drept-slăvitori ai lui Dumnezeu, trebuie să simtă dragoste”, a mărturisit pr. Visarion Tuderici în comunicarea sa.

„Lumea nu-i vede pe sfinţi…”

Despre rolul icoanei în cultul bisericii şi în viaţa credincioşilor, şi despre arta pictării icoanelor ortodoxe, părintele Cosmin Pop din Jaca, care se îndeletniceşte de mai mulţi ani în arta picturii tradiţionale a icoanelor pe sticlă a vorbit la conferinţă despre reprezentarea chipului omenesc al Domnului pe icoane şi rolul icoanei în viaţa credincioşilor, precum şi despre culorile şi semnificaţia lor în iconografie, despre stăpânirea incontestabilă a culorilor şi a simbolismului lor. 

„Credincioşii ştiu că icoana nu le vorbeşte numai despre Hristos şi nu le arată numai pe ce linie de înduhovnicire au să-şi conducă viaţa lor, pentru a se face tot mai asemenea cu Hristos. Ei sunt convinşi în primul rând că prin icoană ei intră într-o comunicare reală cu Hristos”, a spus pr. Cosmin Pop. Părintele a mai vorbit despre reprezentarea chipului omenesc al Domnului pe icoane, de expresia extraordinară a icoanei şi mărturisirea acesteia, despre arta aceasta liturgică care nu este numai prinosul adus lui Dumnezeu, ci şi pogorârea lui Dumnezeu în mijlocul nostru, una dintre formele în care se realizează întâlnirea dintre Dumnezeu şi om, dintre har şi fire, dintre veşnicie şi timp. „Prezenţa harului atotsfinţitor al Duhului Sfânt, sfinţenia, nu poate fi descrisă cu mijloace omeneşti, pentru că ochiul fizic nu o poate vedea. Când întâlnim sfinţi în viaţă, trecem pe lângă ei fără să le observăm sfinţenia, pentru că sfinţenia nu are semne exterioare de recunoaştere. Lumea nu-i vede pe sfinţi, aşa cum orbul nu vede lumina”, spune părintele Cosmin Pop citându-l pe Sf. Filaret Mitropolitul Moscovei si Kolomnei. 

Părintele a mai vorbit despre strălucirea lăuntrică, strălucirea de lumină care apare în icoană ca aureolă, o reprezentare picturală exactă a manifestării reale a lumii spirituale, stare duhovnicească, desăvârşirea lăuntrică a omului, al cărei semn exterior este lumina, care nu se poate transmite, nici prin cuvinte, nici prin imagine. 

Icoana – semnificaţie creatoare şi educativă

„Atunci când Părinţii şi scriitorii bisericeşti ajung la descrierea momentului îndumnezeirii, ei o caracterizează ca tăcere, întrucât este cu totul de nedescris şi de neexprimat. Chipul întreg al sfântului din icoană, faţa şi celelalte detalii îşi pierd aspectul sensibil al trupului stricăcios şi se înduhovnicesc. Un nas excesiv de subţire, gura mică şi ochii mari – toate acestea sunt metode convenţionale de transmitere a stării sfântului, ale cărui simţuri s-au „rafinat”. Organele de simţ, ca şi alte amănunte cum ar fi părul, ridurile, toate se subordonează armoniei generale a chipului şi, împreună cu întregul trup al sfântului, se unesc într-o unică, totală înălţare către Dumnezeu. Trupul apare în icoană într-o manieră care nu descrie înfăţişarea pământească a omului, aşa cum face portretul, ci chipul lui veşnic, îndumnezeit.

Aşadar icoana are o clară semnificaţie creatoare şi educativă. Ni se adresează, ne călăuzeşte şi ne învaţă cum să ne comportăm în rugăciune şi în comuniunea noastră cu Dumnezeu. Ne învaţă că simţurile nu trebuie să fie împrăştiate şi distrase în timpul rugăciunii de manifestări ale lumii exterioare. În icoană sfinţii sunt reprezentaţi de regulă cu faţa în întregime sau trei sferturi întoarsă spre adunare. Foarte rar apar în profil, nici chiar în compoziţiile complexe, în care mişcarea lor generală converge spre punctul central al compoziţiei şi al semnificaţiei ei. Într-un anumit sens, profilul rupe comuniunea, este deja începutul absenţei. De aceea, acest lucru se permite numai în cazul persoanelor care încă nu au dobândit sfinţenia. Pictorul iconar nu trebuie să stârnească niciodată emoţiile credinciosului. Rolul icoanei nu este acela de a provoca emoţii naturale umane, ci de a îndepărta orice emoţie, ca şi raţiunea şi toate celelalte facultăţi ale firii umane, pe calea transfigurării”, a spus pr. Cosmin Pop. 

Misiunea unui pictor iconar se aseamănă foarte mult cu misiunea unui preot slujitor. Preotul şi iconarul trebuie să fie ori feciorelnici, ori căsătoriţi şi să trăiască după lege; pentru că preotul, slujind în cuvinte dumnezeieşti, pregăteşte Trupul din care noi ne împărtăşim pentru iertarea păcatelor; în timp ce artistul, în loc să utilizeze cuvinte, desenează şi dă chip unui trup şi îi dă viaţă, iar noi venerăm icoanele pentru prototipurile lor. Aşa cum preotul nu poate modifica textele liturgice după bunul plac, nici nu poate pune în citirea lor stări emoţionale ca să transmită credincioşilor starea sau percepţia personală, tot aşa şi iconarul trebuie să se conformeze imaginii consacrate de Biserică, fără să introducă un conţinut personal său emoţional”, a mărturisit pr. Cosmin Pop.

A. Butar