Editorial - Români care devin unguri

Drama comunităţii româneşti „istorice” din Ungaria (cum suntem distinşi mai nou de către autorităţile române), ca de altfel a oricărei comunităţi minoritare din lume redusă la număr, este că se stinge pe zi ce trece, membrii ei se asimilează. Unii de bună voie, alţii din cauza împrejurărilor. La noi nu e greu să întâlneşti unguri care au fost români, pe unii îi trădează doar numele sau nici măcar, pe alţii îi demaşti că şi ei au fost cândva români când îi întâlneşti de exemplu în cimitir, lângă mormintele părinţilor sau ale bunicilor. Transformarea lor din român în ungur însă nu s-a întâmplat peste noapte. Asimilarea, pierderea identităţii este un proces care la unii necesită doar câţiva ani, la alţii decenii. 

Mai nou asistăm însă la un fenomen când din români peste noapte se fac unguri. Asta se întâmplă de ceva timp dincolo de graniţă, în România. Statisticile ungureşti arată că până în vara acestui an, 400 de mii de persoane străine au obţinut cetăţenie maghiară prin procedură simplificată. Marea majoritate a acestora provin din Transilvania. Presa din ambele ţări atrage atenţia că printre noii cetăţeni maghiari se găsesc şi foarte mulţi români (cu naţionalitate şi limbă maternă română), care nu vorbesc limba maghiară. Autorităţile maghiare sunt tot mai superficiale în analizarea cererilor, se lucrează pe bandă rulantă. Dorinţa actualei guvernări de la Budapesta este ca, până la sfârşitul acestui an, numărul noilor cetăţeni maghiari să fie o jumătate de milion. Deci, se înţelege că nimeni nu mai are timp să se ocupe de calitate, numai şi numai cantitatea contează. Scopul Ungariei în aceste vremuri (mai ales că peste câteva luni vor fi şi noi alegeri parlamentare) este să sporească în mod artificial şi substanţial numărul cetăţenilor maghiari. Cele cinci sute de mii de voturi în plus vor fi de mare folos unora. Până la alegeri rămâne deschisă întrebarea dacă aceşti noi cetăţeni se vor folosi de acest drept al lor sau nu.
Ungurii nu mai sunt mofturoşi cui acordă cetăţenie, precum nici românii get-beget, care solicită cetăţenie maghiară numai din cauza unor avantaje (ca de ex. călătorie fără viză în Anglia sau Statele Unite), nu simt niciun sentiment de umilinţă în toată procedura la care sunt supuşi. Pentru că este foarte simplificată. Obţinerea cetăţeniei maghiare durează maxim de 4–5 luni, nu costă mult, trebuie depuse doar câteva dosare şi se finalizează cu o festivitate frumoasă. Şi cu un nou paşaport. Atâta vede omul simplu. De la noii cetăţeni nu se mai cere să cunoască limba maghiară, nici Constituţia, nici imnul Ungariei, nici istoria sau geografia acestei ţări. În schimb li se organizează ceremonii în sălile festive ale primăriilor, unde noii cetăţeni pun mâna pe drapelul Ungariei, ascultă imnul şi depun jurământul de credinţă, mai ascultă câteo poezioară patriotică de la Wass Albert şi atât. Unii mai sunt cinstiţi şi cu o cupă de şampanie în semn de apreciere pentru gestul lor.
Nu este de resortul nostru să analizăm dacă acordarea cetăţeniei maghiare, prin procedură simplificată, ar fi o acţiune împotriva integrităţii teritoriale a României, cum presupun unele organizaţii din România. Să fie asta treaba responsabililor de la Bucureşti. Privind însă lucrurile din partea comunităţii „istorice” româneşti din Ungaria este tot mai clar: lumea noastră „românească” devine tot mai pestriţă. Aşa cum deja şi datele de la ultimul recensământ ne-au avertizat: sunt printre noi români care-s mai unguri decât ungurii şi unguri care uneori sunt mai români decât românii. Anii următori vor fi cu siguranţă un test dur pentru mica noastră comunitate. Întrebarea este dacă românii deveniţi noi cetăţeni maghiari vor întări sau vor slăbi comunitatea „istorică” din Ungaria. Sau nici măcar o vor băga în seamă.
Eva Şimon

Comentarii