„Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani.” (Psalmul 90:10).
Aceste cuvinte şi vocea blândă, dar hotărâtă şi clară a fratelui pastor Dumitru Rus probabil că sună şi azi în urechile multor ascultători în timp ce dânsul predica evanghelia la înmormântări. Acum iată că a sosit momentul în care Dumnezeu l-a chemat acasă. La vârsta de aproape 93 de ani, socotit mai tare decât cei mai tari, a plecat la Domnul. Da, acestea sunt cuvintele potrivite cu care putem descrie plecarea lui din mijlocul nostru, „a plecat la Domnul”, Căruia i-a fost un slujitor credincios din tinereţea sa.
Viaţa de slujire
Conştient de chemarea cerească şi-a împlinit menirea. Din momentul în care s-a întors la Domnul, prioritatea lui supremă a fost să-l cunoască şi să-l urmeze pe Cel ce i-a dăruit o viaţă nouă. La vârsta de 25 de ani, în anul 1946, i s-a împlinit dorinţa. Şi-a început studiile la Seminarul Baptist din Budapesta, unde a primit pregătirea de pastor. În 1949 a fost chemat să păstorească bisericile baptiste din Sarkad şi Micherechi. Iar mai târziu a slujit ca pastor la Chitighaz, Cenadul Unguresc şi Pusta-Otlăcii. După ieşirea lui la pensie, la un moment dat avea 11 localităţi în care slujea ca pastor.
Viaţa lui de slujire a însemnat, în primul rând, predicarea evangheliei de la amvon, fie la un număr mai mare de ascultători, fie la doar câteva persoane adunate împreună spre ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Iar altădată a însemnat vizite la bolnavi, în casele lor sau la spital. A fost omul care s-a bucurat cu cei ce se bucură şi a plâns cu cei ce plâng. A fost nelipsit de la biserică. Participarea la serviciile de închinare pentru dânsul nu a fost din simţ de răspundere. Dimpotrivă, fiecare ocazie petrecută în părtăşie cu copiii lui Dumnezeu i-a fost o desfătare. Aceasta a devenit şi mai clar din faptul că atunci când a ieşit la pensie nu s-a retras.
Prioritatea supremă
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6:33).
Este normal ca acesta să fie principiul de bază al fiecărui credincios, dar mai ales al celor chemaţi să fie lideri ai poporul lui Dumnezeu. Când cineva pleacă la cele veşnice, adeseori ne punem întrebarea: „Ce moştenire a lăsat în urmă?” De data aceasta, moştenirea noastră este nemăsurabilă. Viaţa unui pastor nu este totdeauna fără dificultăţi. În timp ce alţii luptă ca să creeze condiţii mai bune de trai pentru familiile lor, un pastor nu-şi poate permite să lase turma pentru nişte avantaje materiale. Totuşi trebuie să poarte de grijă şi familiei sale. Fratele Rus a fost un exemplu de urmat în privinţa aceasta pentru toţi cei ce vor să trăiască o viaţă dedicată slujirii lui Dumnezeu. Ochii lui au fost totdeauna îndreptaţi spre Marele Păstor al oilor în care şi-a pus nădejdea şi care i-a purtat de grijă şi lui. E adevărat că nu a fost totdeauna uşor, dar în vremuri de necaz a găsit adăpost la Domnul.
Un aspect al vieţii sale merită neapărat să fie menţionat, şi anume, dragostea lui de oameni, în mod special dragostea faţă de credincioşi. Nimic nu a avut mai mare valoare în ochii lui decât să poarte grijă de turma care i-a fost încredinţată. Însă tot atât de pasionat a fost şi faţă de cei necredincioşi ca să le arate calea spre Dumnezeu. În predicile lui, adesea ne povestea cum în timp ce călătorea cu trenul spre locul unde avea să slujească, stătea de vorbă cu unii şi le vorbea despre credinţa în Isus. Aşa cum spunea în repetate rânduri „de la păstor de oi am devenit păstor de suflete şi am rămas un astfel de slujitor toată viaţa.”
Un om de caracter
Viaţa lui a fost o viaţă marcată de umilinţă şi blândeţe. Nu este prea uşor să ne imaginăm că un astfel de om putea avea şi duşmani. Totuşi uneori şi dânsul a trebuit să sufere necazuri, mai ales din pricina unor oameni răutăcioşi, dar niciodată nu s-a plâns. S-a lăsat condus de principiul dragostei aşa cum ne învaţă Isus: „Dar Eu vă spun: să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău, ci, oricui te loveste peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” (Matei 5:39). Astfel şi-a purtat crucea cu demnitate.
În amintirea noastră rămâne faţa veselă a unei persoane care l-a iubit pe Domnul şi şi-a pus nădejdea în El. Umorul lui la timpul potrivit a produs zâmbet pe feţele multora, dar în acelaşi timp a ştiut şi să mângâie pe cei întristaţi şi împovăraţi. A fost iubit şi apreciat de mulţi, în familia sa, în bisericile unde a slujit şi de tovarăşii lui în slujirea de pastor. Este demn să ascultăm de îndemnul: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, cari v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire, şi urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13:7).
Ioan Hodojo
Comentarii
Trimiteți un comentariu