Un cronicar al Chitighazului de odinioară - Ioan Ardelean a documentat sălaşele din hotarul Chitighazului

Poate că sunt prea îndrăgostită de comunitatea mea română din sat, dar când încă şi azi mai primesc de la consătenii mei aşa documente importante, necunoscute până acum, care mă întăreşte în credinţa că strămoşii noştri români au fost oameni deosebiţi. În toată fiinţa, firea lor au purtat cunoaşterea despre oameni, i-a preocupat viaţa, soarta sătenilor. Cel mai deosebit dintre toţi e Ioan Ardelean, care a întocmit o hartă (topografică) bine proporţionată despre sălaşele şi numele proprietarilor care au trăit în hotarul satului. Dintre acestea 108 erau ale românilor, 19 ale şvabilor. În 1848, după legea de dezlegare a iobagilor s-au produs schimbări în agricultură. Regele Franz Iosif I., prin proclamaţia din 7 iulie 1849, întăreşte ştergerea urbariei, obligaţia iobăgească. În anul 1858 s-a făcut comasarea pământului şi în hotarul Chitighazului, mulţi devenind proprietari mici. Începând de aici s-a răspândit gospodăritul la sălaşe.

Ioan Ardelean „Cioropic” s-a născut pe 4 aprilie 1885, la Chitighaz. În sat au trăit multe familii cu numele Ardelean, ca să-i deosebească au primit de la săteni diferite supranume (nume de poreclă). Familia lui a primit porecla „Cioropic”. Strănepoata Cătiţa Ardelean mi-a povestit originea supranumelui aşa cum s-a moştenit dintr-o generaţie în alta timp de mai mult de 150 de ani. Lucrând mai mulţi împreună pe pământ, la miazăzi şi-au fript slănină, cum a picurat unsoarea pe felia de pâine ceilalţi se rădeau şi ziceau „Cior-Cior câte-un pic, Cioropic”. Aşa a rămas pe familie supranumele acesta. 

În anul 1905, Ioan Ardelean s-a căsătorit cu Sofia Muntean, cu care a crescut împreună 5 copii. Din registrul de căsătorie reiese că Ioan Ardelean vorbea numai româneşte. Din acest motiv, când s-a căsătorit, a fost nevoie de un tălmaci între Oficiul Stării Civile şi el. Tălmaciul s-a numit Gheorghe Rotar. Nu-i nimic deosebit în faptul că Ardelean în copilărie nu a învăţat limba maghiară. Cei mai mulţi oameni numai româneşte vorbeau la Chitighaz, pentru că satul era locuit timp de o sută de ani numai de români. Oamenii au trăit într-o endogamie etnică şi confesională. Mai târziu, ca adult, a însuşit limba maghiară, a ştiut să scrie şi să citească, dar scria după auz, aşa cum se pronunţa. Ortografia lui a fost amestecată cu litere maghiare, nu numai la începerea propoziţiei foloseşte litere mari ci şi în cursul scrierii. Toate acestea le cunosc din cele scrise într-un carnet de însemnări (carte de cătănie). Formatul carnetului e de 8x13 cm. În acest carnet, din care lipsesc câteva pagini, cunoaştem că în primul Război Mondial (1914–1918) unde a fost înrolat, unde a „ruculit” şi pe care front a luptat. Caietul celălalt are formatul de 17x24,5 cm, aici sunt scrise cele mai importante evenimente din sat şi din lume. Acestora le-a dat titlul: „În anii aceia ce au fost, ce s-a făcut”.

Aceste trei documente: harta, carnetul şi caietul sunt argumentele românilor din Chitighaz între 1900–1970. Se mai găseşte în caiet desene, planuri despre sălaşul său propriu, construit în partea hotarului numit „Botoş” pe duleul al VIII-lea. În 1923 a construit grajdul (iştalăul) pentru cai şi vaci, învelit cu tulheni. În 1927 a construit sălaşul, adică casa pentru locuit: o sobă, o tindă şi o cămară. Clădirea a fost învelită cu ţiglă („cirip”). Sălaşul a servit pentru familie timp de 30 de ani. În 1955 l-a dărâmat din mai multe motive, mai ales pentru că a început colectivizarea şi nu s-a mai putut continua gospodăritul la sălaşe. Între timp, în 1949, şi-a construit o casă în sat, pe strada principală Dózsa.

Pe harta sălaşelor sunt numiţi şi proprietarii ca de exemplu: Muntyeán I. Sztán Gy., Simonka M., Grosz Gy., Sipos I., Szánto Gy., Árgyellan J., Abrudán Gy., Ottlakán P., Borbély D., Buzsigán P., Borza I., Miskucza P. Înseamnă 18 duleauă (ogoare, răzoare), 108 sălaşe ale românilor şi 19 ale şvabilor. Proprietarii cei mai înstăriţi angajau slugi, servitori dintre oamenii adulţi, dar şi copii numiţi „slugiţe”. Despre ei scrie următoarele: „la mai multe sălaşe erau prunci, ei grijeau de porci cu picioare goale pe merişte şi fetele grijeau de gâşte. Numai la Paşti şi la chervai veneau în sat”.

Văzând aceste documente sunt convinsă că a fost un om minuţios, conştiincios. Pe fotografie nu întâmplător ţine în mână un ţol, reprezentând minuţiozitatea lui în tot timpul vieţii sale. În legătură cu denumirile terenurilor din jurul satului se cunoaşte că în 1864, pe a doua hartă militară oficială, şi în colecţia Toponimică a lui Pesty Frigyes sunt înregistrare denumirile hotarului din jurul comunei, multe originale în limba română. Acestea sunt importante din punct de vedere istoric. Aceste denumiri sunt următoarele: Topil, Vizurişte (Kenderáztató), Holumbul lupului (Farkashalom), Funaty mai precis Fânaţă (Kaszáló), Botoş, Szityu moşului (Ősi szikes rét), Râtu popii (Pap rét), Hodoroagă, Szityi (Gyurkulestilor).

Moştenirea lăsată de Ioan Ardelean, cu topograficul, harta sălaşelor, caietul, carnetul şi cu fotografiile, este o valoare inestimabilă pentru românii din Chitighaz. Din toate acestea reiese cum au trăit, cum s-au gândit oamenii pe acele vremuri despre satul natal. Ioan Ardelean a fost un adevărat patriot local. Am impresia că toate acestea le-a făcut cu conştiinţă pentru a le aduce aminte familiei, urmaşilor săi şi comunităţii românilor din sat, despre faptele din trecut. A notat cu pasiune tot ce l-a interesat, tot ce s-a întâmplat cu el şi cu oamenii din sat în secolul al XX-lea. Aceste argumente sunt dovada puterii comunităţii, a sârguinţei românilor, cum au stăpânit şi au format neîncetat nu numai satul, ci şi hotarul satului. Aceste argumente ne arată nu numai viaţa la sălaşe ci şi structura comunei trebuie pusă într-o lumină nouă. 

Oamenii români din Chitighaz au avut două loturi, unu în sat, unde era locuinţa lor, şi un lot de pământ în jurul satului, unde au gospodărit. Structura aceasta de aşezare se numeşte „két beltelkes település”. Prin toate aceste documente Ardelean a reuşit să păstreze pentru posteritate că satul Chitighaz a fost întemeiat, stăpânit de oameni români foarte sârguincioşi. 

În caietul amintit, la vârsta de 87 de ani, Ioan Ardelean a notat ultima propoziţie: „Scris-am în 27 ianuarie 1972, n-am văzut bine, poate că noi mai scrie + şi Amin”.

Toate aceste documente le-am primit de la soţia unguroaică a nepotului, Árgyelánné Páli Ilonka, care le-a păstrat cu grijă, a crezut că este important ca nu numai familia să cunoască faptele lui Ioan Ardelean, ci şi oamenii din sat. Mă simt deosebit de onorată că s-a gândit la mine ştiind că mă ocup cu cercetarea vieţii românilor din sat. Îi mulţumesc pentru gestul acesta.

Maria Sarca Zombai