„Eu de când m-am măritat trăiesc româneşte şi mă rog la Dumnezeu în limba română” - Viaţa unei fete sârboaice căsătorită cu un român din Bătania

Din totdeauna credinţa a fost ancora sufletului, pilonul existenţei, mai ales la familiile de români, dar şi de sârbi, care au rămas după 1920 să trăiască în Ungaria. În localităţile Cenad şi Bătania au existat pe vremuri multe familii de români şi sârbi, care au trăit în comuniune unii cu alţii, se căsătoreau între ei fără nici o problemă, deoarece erau de aceeaşi credinţă: ortodocşi. Un astfel de caz a fost şi căsătoria Magdalenei Crâsta, născută Doroghin, în anul 1941, la Bătania, de origine sârbă, cu Cornel Crâsta, român din Bătania. Aceste căsătorii mixte aveau totuşi nişte reguli stricte.


Tanti Maghiţa, cum îi zic prietenii şi sătenii, s-a născut într-o familie de sârbi din Bătania, unde limba maternă era al doilea lucru cel mai sfânt, după religie. În anul 1965 s-a căsătorit cu românul Cornel Crâsta din Bătania şi a intrat într-o familie de români, unde regulile erau la fel de clare. Are doi copii, Ştefan şi Lucia, şi îi alintă bătrâneţea patru nepoţei drăguţi, două fete şi doi băieţi. Chiar dacă ea nu a mai putut fi atât de aspră cu copiii ei în ceea ce priveşte limba şi obiceiurile strămoşeşti, aceştia sunt buni ortodocşi şi buni români, şi are o mare bucurie că nepoţeii ei vorbesc româneşte, iar o nepoată a învăţat sârbeşte. 




– Cum vă amintiţi de satul copilăriei?
– Satul copilăriei mele era unul foarte frumos. Pentru mine, satul a fost şi rămâne locul unde se fixează rădăcinile omului şi ale omeniei. Era o comunitate foarte bine închegată care cultiva relaţia cu Dumnezeu, pentru că la noi Dumnezeu făcea parte din sat, din familie şi din om. La noi, la românii şi sârbii din sat, erau legi care nu se puteau încălca, iar pe copii nu-i lăsau părinţii şi bătrânii să încalce aceste legi. Sigur, copii fiind nu ascultam întotdeauna, dar era acolo modelul, bătrânul, care să spună: „nu fă aşa”, „nu merge acolo”, „nu umbla acolo”, dar când îţi spune atunci umbli. Şi aşa ajungi să suferi mai târziu. 
– Ce amintiri aveţi despre oamenii satului de atunci şi cu ce se ocupau ei?
– Oamenii de atunci erau majoritatea ţărani. Sârbii erau mai înstăriţi, erau „gazde”, iar românii erau mai săraci. Erau şi între români câţiva care stăteau mai bine, şi erau mulţi oameni simpli, săraci, dar buni şi harnici, aproape toţi se ocupau cu muncile câmpului. Prin 1952 a luat statul de la foarte mulţi sălaşele, prima dată de la cei care locuiau pe locul unde s-a făcut colectivul. Cei cărora li s-au confiscat sălaşele primeau pământ mai departe de sat. Acolo la sălaş a fost viaţă adevărată, se lucra din greu, dar viaţa era foarte simplă şi frumoasă. Era locul care cultiva fără să vrei relaţia cu Dumnezeu prin natură, prin contopirea cu natura. Am avut şi eu parte de multe clipe frumoase când stăteam la sălaş.
În acele vremuri erau mai mulţi români sau sârbi în sat?
– Sârbii au fost mult mai mulţi decât românii în Bătania, dar foarte mulţi s-au mutat din sat, ori prin căsătorie, ori primind locuri de muncă în alte părţi, cum de altfel şi românii. Însă de câţiva ani avem mai mulţi români datorită faptului că şi-au cumpărat case în Batania mulţi români din România, iar majoritatea lor locuiesc deja aici şi încep să se implice în viaţa comunităţii. 
Spuneţi-mi, copil fiind unde aţi făcut şcoala şi în ce limbă vorbeaţi atunci?
– La grădiniţă nu am umblat căci stăteam la sălaş, dar am făcut opt clase primare la şcoala generală sârbească. Provenind dintr-o familie de sârbi am vorbit sârbeşte, dar am ştiut şi ungureşte, că aveam acolo la sălaş vecini unguri şi aşa am învăţat şi ungureşte. 
– Într-o familie de naţionalitate este important să se vorbească în limba maternă. La dumneavoastră a fost altfel după căsătorie. V-aţi născut într-o familie de sârbi, iar căsătorindu-vă cu un român aţi fost nevoită să-i învăţaţi limba, să mergeţi la români la biserică şi să vă învăţaţi copiii să vorbească româneşte. Acest lucru a fost determinat de o regulă impusă la căsătoriile dintre români şi sârbi pe vremurile acelea. Ne-aţi vorbi puţin despre asta?
– Atunci aşa era la Bătania, cum aţi spus, şi nu numai aici, ci şi la Cenadul Unguresc, că şi acolo trăiau în sat şi sârbi, şi români. Dacă o fată sau un băiat sârb nu-şi găsea din neamul lui pereche să se căsătorească putea să se căsătorească cu români, că erau de aceiaşi religie, ambii erau ortodocşi. Dacă un băiat sârb lua o fată româncă, fata trebuia să treacă la sârbi şi să înveţe sârbeşte. Dacă un băiat român lua o sârboaică, fata trecea de tot la români, asta însemna că învăţa limba şi obiceiurile şi mergea la români la biserică. Nici un părinte nu voia să ne dea după unguri. Eu cu soţul ne-am cununat la sârbi la biserică, aşa era atunci, şi după aceea am trecut la români la biserică. Româneşte am învăţat în scurt timp, dar până atunci am putut vorbi sârbeşte cu soacra care era şi ea de jumătate sârbă. Băiatul meu mai mare, Ştefan, a ştiut când a fost mic şi româneşte, şi sârbeşte. Fiindcă soacra era pe jumătate sârbă, ea vorbea cu mine sârbeşte până am învăţat să vorbesc româneşte, şi aşa a ştiut copilul ambele limbi. Dar ungureşte nu a fost slobod să vorbim. 



– Înseamnă că vrând-nevrând a trebuit să deveniţi româncă. Cum aţi trăit această schimbare în viaţa dumneavoastră?
– Nu a fost aşa greu, m-am obişnuit şi la noi erau multe astfel de căsătorii şi nu m-am plâns deloc. La început am înţeles puţin, dar am învăţat. Când fetiţa Lucia a venit pe lume am ştiut deja să vorbesc româneşte mai bine şi ea nu a mai învăţat sârbeşte. Când copiii mei au mers la şcoală, am învăţat odată cu ei să scriu şi să citesc româneşte. 
– În ziua de astăzi mai există aceste reguli pentru tinerii care se căsătoresc?
– Apoi, nu ştiu ce să zic… Astăzi nu se mai duc tinerii la biserică şi adevărul e că nici nu se mai cunună la biserică. Ăsta-i baiul. 
– Fiindcă nu demult s-au primit rezultatele de la ultimul recensământ, pot să vă întreb ce v-aţi declarat la recensământ?
– Păi, cum să mă declar? Româncă! Eu sunt acum româncă. Copiii mei sunt botezaţi la biserică la români, sunt români… Eu de când m-am măritat trăiesc româneşte şi mă rog la Dumnezeu în limba română. Am spus acolo la recensământ că ştiu vorbi şi sârbeşte, dar româncă m-am declarat, căci asta simt. 
– Gândiţi şi visaţi româneşte?
– Sincer da! 
– Ce mai păstraţi din obiceiurile moştenite de la părinţi?
– Singurul lucru pe care-l păstrez este gastronomia. În afară de mămăliga românească, care mi-o place şi îmi fac destul de des, gătesc foarte mult sârbeşte. Şi fiindcă sărbătorile mari la români şi la sârbi nu cad odată, fiindcă sârbii sunt după calendarul pe stil vechi, ţin şi în ziua de azi ambele sărbători. 
– Mai aveţi prietene şi rude în sat cu cine mai puteţi vorbi sârbeşte?
– Puţini. Am nişte verişoare sârbe şi foşti colegi de serviciu. Când am lucrat ca doică la grădiniţa din sat, grădiniţele sârbească şi cea românească erau cu administraţie comună. Ştiind ambele limbi am primit jumătate de normă la grădiniţa sârbească şi jumătate la cea română. Aşa că vorbesc bine ambele limbi şi mai am colege de serviciu cu care vorbesc în sârbeşte. În sârbeşte mai pot vorbi cu una din nepoatele mele. Pentru că fiica mea s-a căsătorit cu un sârb, nepoata mai mare ştie sârbeşte, iar cea mică româneşte, iar de la băiat am doi nepoţei de un an şi de trei ani şi pe ei îi învaţă băiatul meu frumos româneşte. 
– Ce credeţi de nu vor mulţi tineri din ziua de azi să vorbească limba părinţilor?
– E important ca în familie părinţii să fie severi în ceea ce priveşte învăţarea limbii. Când noi am fost mici, la noi nu s-a putut vorbi în casă ungureşte. Jucându-ne pe stradă cu copii unguri ne mai scăpam şi noi cu câte un cuvinţel unguresc, iar moşul meu zicea: „Afară la uliţă fata mea vorbeşti cum vrei, aici la mine în ocol în afară de limba sârbească să nu aud altceva!”. Atunci trăiau mai multe generaţii împreună şi era altfel. Bunicul era stăpânul. După ce m-am măritat şi am ajuns în familie la soţul meu şi acolo a fost la fel de strict. Dacă ei nu erau aşa de încăpăţânaţi şi de severi ne-am fi asimilat şi mai repede. Azi copiii sunt împrăştiaţi prin ţară cu serviciul, locuiesc separat, cine-i mai poate controla şi porunci în ce limbă să vorbească acasă…?
– Fiindcă aveţi în familie ginere sârb, noră maghiară, când se întâlneşte familia în ce limbă vorbiţi?
– Din păcate, ungureşte! Nora înţelege româneşte totul, dar ginerele nu ştie nici româneşte, nici sârbeşte. Ce să facem. Asta e situaţia…
A. Butar

Comentarii