La 90 de ani, nană Ana Otlăcan încă mai coace renumita „scoardă” din Chitighaz

Mai trăiesc între noi, la Chitighaz, români, care poartă în suflet caracterul adevărat de român de odinioară. Ei sunt martorii vieţii secolului al XX-lea. Trăiesc şi azi în cinste, muncind cu sârguinţă pentru existenţa familiei lor.

O astfel de româncă este Ana Nicula, soţia lui Gheorghe Otlăcan, care la 1 februarie a împlinit vârsta de 90 de ani. Cu ocazia acestei aniversări rotunde, familia, fiica ei Valeria Otlăcan Bíró şi soţul Bíró István s-au pregătit pentru felicitarea mamei.

Autoguvernarea şi oficiul primăriei din comună ţine o evidenţă despre oamenii vârstnici din localitate.

Ca gest şi cinstire, doamna primar Maria Kalcsó şi Andreea Abrudan, şefa secţiei sociale de la Primărie au felicitat-o pe nană Ană cu flori şi cu o diplomă, care a conţinut şi o felicitare din partea premierului ţării. Pe lângă membrii familiei au mai fost prezenţi şi două verişoare, Valeria Megyeri şi Maria Rotiş Istin. Toţi au cântat împreună „La mulţi ani!” în jurul unui tort cu lumânări. După partea oficială a urmat ospătarea şi o discuţie liberă, evocând viaţa de odinioară şi de azi. Nană Ană, în ciuda celor 90 de ani, e voioasă, sănătoasă şi trupeşte, şi spiritual. E recunoscută după minunatele plăcinte dospite tradiţionale ale românilor din sat, la noi le zicem „scoardă”. 

În ziua următoare au sosit şi nepoţii ca să o felicite pe „maica”, cum o numesc ei. Nana Ana îi aşteptă cu plăcinta preferată, cu „scoarda” cu mac, cu nuci, cu cacao şi cu scoacă. Mi-am dorit mult să salvez pentru posteritate acest mod de gătire prin fotografii. În timp ce eu fotografiam fiecare fază a preparării „scorzilor”, nană Ană mi-a vorbit despre viaţa şi familia sa. 

Aşa am aflat că Ana Nicula (a lu Tongăloi) s-a născut la 1 februarie 1924. În copilărie şi tinereţe a trăit viaţa obişnuită din sat de la noi. În 1945 s-a căsătorit cu Gheorghe Otlăcan (a lu Comaciu).

– După ce v-aţi căsătorit cum aţi început viaţa?

– Am început viaţa la sălaş, în partea numită Szabadka n. 88, Gazsi dűlő, acolo am trăit între anii 1945–70. Am gospodărit pe 13 holde de pământ, numit „kishold”, unde am semănat grâu, cucuruz, napi şi in. Pământul l-am muncit cu o pereche de cai, numiţi Baba şi Csiszár. Dintre caii înhămaţi cel din stânga se numea calul înşeuat, cel din dreapta era calul de leucă. Am mai ţinut vaci, porci şi boi negri, găini, raţe. Nu era gospodărie la sălaş în care să nu fi fost vacă, laptele îl strecuram în oale de lut de 2–3 litri, smântâna s-a ridicat la suprafaţă, iar din smântâna proaspătă şi dulce am bătut untul. În fiecare săptămână făceam pâine. Nu era muncă uşoară, nu întâmplător se zicea „până atunci trabă frământată pita până asudă grinda”.

Între timp s-au născut cei doi copii: în 19 martie anul 1946 s-a născut Petru iar la 15 martie anul 1956 Valeria. 

În discuţia noastră s-a băgat din când în când şi Valeria, care şi-a amintit cum a fost când a făcut clasele primare, pe care le-a făcut la şcoala de la sălaş (tanyasi iskola), căci pe acele vremuri existau încă aceste şcoli cu o singură clasă. Învăţătorul s-a numit Bácsi tanító. Fetiţei de atunci i-a plăcut mult viaţa la sălaş, şi cum spune ea însăşi, până azi îi apare de multe ori în vis sălaşul copilăriei sale. Tovarăşii de joacă de pe atunci erau verişorii Mihai şi Aurel Otlăcan şi Boit Gyuszi.

– Ce schimbări s-au produs pe la sălaşe în anii 1960?

– Au umblat oameni de la casa satului din casă în casă, dintr-un sălaş la altul să ne înscriem ca să intrăm în cooperativă, la ”cioport”. Adică ne-or îndemnat ca să dăm în comun pământul, caii, uneltele, căruţa, vaca. 

– După ce aţi intrat în cooperativă din ce a trăit familia?

– Membrii cooperativei, adică şi soţul meu a trebuit să lucreze la „cioport”. Câte zile i s-au adunat, după acele am primit produse, cereale, grâu, cucuruz şi bani. Femeile au putut lucra numai când erau munci sezoniere. La sfârşitul anului, după şedinţa de încheiere a gospodăritului (zárszámadás), am mai primit întregire şi plată. 

– Din ce cauză v-aţi mutat de la sălaşul original la un alt sălaş?

– S-a făcut ceva nu departe de sălaşul nostru, şi dintr-odată am observat că nu ne-or mai lăsat să umblăm liberi pe aceste locuri, aşa ca până atunci. Mai târziu am auzit că partea aceasta a devenit o zonă interzisă. Am vândut sălaşul şi am cumpărat altul, de la Szilágyi János, la Szentbenedek nr. 99, cu 30 de mii de forinţi. Aici am trăit între 1970–1987, aici a fost deja şi curent electric. 

– Pentru ce aţi hotărât să vă mutaţi în sat?

– După formarea cooperativei nu s-a mai putut trăi viaţa de odinioară la sălaş. Mulţi vecini de-ai noştri s-au mutat la Jula sau la Chitighaz. Noi ne-am construit casă în sat, pe strada Batthyány, unde trăiesc acum lângă noi şi a construit casă şi Valeria. Ea are grijă de mine de când soţul meu a decedat şi am rămas văduvă.

Nană Ana trăieşte la 90 de ani o viaţă împlinită aproape de familia ei. 

În numele meu personal şi al românilor din sat îi doresc sănătate, bătrâneţe senină în jurul familiei sale şi să mai gătească mulţi ani pentru nepoţi şi strănepoţi „scoarda” legendară din Chitighaz.

Maria Sarca Zombai