Numele Emiliei Martin nu este necunoscut pentru românii din Ungaria. Cei mai în vârstă o ştiu ca pe cercetătoarea care încă de la începutul anilor 1980 a organizat taberele etnografice în satele româneşti cu scopul de a descoperi şi a colecta obiectele tradiţionale şi valorile spirituale ale românilor din Ungaria. Prin aceste cercetări, muzeele din Jula şi Bichişciaba s-au îmbogăţit cu ţesături şi oale, numeroase fotografii şi multe alte obiecte tradiţionale româneşti. Generaţiile mai tinere o cunosc pe Emilia Martin prin publicaţii, prin articolele ei de specialitate, unele ajungând chiar şi în manualele şcolare. Din vara anului trecut, viaţa Emiliei Martin a devenit mai încărcată, pe plan profesional însă mult mai împlinită.
– De mai bine de jumătate de an ai avut o mare schimbare în viaţă pe plan profesional. Ai părăsit un post din Jula, unde te ştia foarte multă lume. Ai schimbat postul de director al Muzeului “Erkel” pentru un alt muzeu, ajungând în reşedinţa judeţului, într-un muzeu mai mare, la Muzeul “Munkácsy” din Bichişciaba. Ce a însemnat pentru tine pe plan profesional această schimbare?
– A fost o decizie foarte grea. În anii trecuţi, în Ungaria s-a schimbat întregul sistem al muzeelor. Am lucrat 30 de ani la Muzeul “Erkel Ferenc” din Jula şi am ţinut foarte mult la colecţia românească şi, în general, la colecţia etnografică de acolo, dar m-am hotărât să părăsesc acest loc din două motive: o dată că în noul sistem mie mi se pare că muzeul este cu totul altceva, funcţionează în formă de srl, iar accentele sunt altele. Eu nu zic că va fi mai rău, dar cu siguranţă va fi altfel. Însă asta nu coincide cu ceea ce cred eu că trebuie să fie un muzeu. Pe de altă parte, am aflat că a terminat studii etnografice la universitate o tânără colegă şi când am aflat că ea ar putea să fie acolo etnograf, în postul meu vechi, m-am liniştit că totuşi nu o să las baltă tot ceea ce am făcut până acum. De fapt, dacă nu ar fi fost această şansă poate nu aş fi venit pentru că am ţinut foarte mult la tot ceea ce s-a făcut acolo.
– Atunci am scris şi noi în ziar că săptămâni în şir ai introdus-o pe această nouă persoană, pe Renata Rocsin, în colecţia pe care ai îngrijit-o mai multe decenii. Ai încheiat acea perioadă cu satisfacţie?
– Da, a fost foarte important pentru mine să plec liniştită şi să ştiu că este cineva care se va ocupa în continuare de tot ce am cules eu şi înaintaşii mei, Bencsik János, Lükő Gábor şi alţii. Aici situaţia este cu totul alta. E adevărat că oraşul susţine această instituţie, însă are în continuare şi atribuţii judeţene. Deocamdată nu suntem muzeu de bază, cum era pe vremuri al slovacilor şi al românilor din Ungaria, fiindcă şi în privinţa aceasta s-a schimbat legea. Deci oraşul, Primăria împreună cu Muzeul “Munkácsy” trebuie să întocmească un dosar şi să ceară această atribuţie de la Minister. În planul de activitate pe anul acesta am introdus şi acest punct şi vom face demersuri ca să fim muzeu de bază al celor două naţionalităţi. Sperăm să ne atingem acest scop.
– Care este noua ta funcţie în Muzeul “Munkácsy”?
– Am venit aici ca un simplu muzeograf-etnograf. Aşa a fost prescris concursul. La acesta m-am angajat şi aşa m-am făcut evident proiectul. Imediat ce mi-am făcut proiectul s-a schimbat şi structura acestei instituţii, nu mai funcţionează cu secţiile cu care funcţiona mai înainte. Acum avem patru secţii: este o secţie pentru contabilitate şi secretariat, o secţie pentru restaurare, una pentru arheologie şi toate celelalte intră în competenţa secţiei care se numeşte ştiinţifico-muzeografică, deci istoria artei, ştiinţe naturale, istorie, etnografie. De această secţie ţin toţi animatorii, adică supraveghetorii de expoziţii. Am fost numită şeful secţiei ştiinţifico-muzeografică.
– Cred că este un lucru important şi trebuie accentuat şi faptul că în acest muzeu şi conducătorul muzeului, domnul Ando György este de origine slovacă. Iar tu, ca şi conducătoarea acestei secţii importante, eşti de origine română. Va însemna asta că minorităţile din judeţ vor primi un rol mai important?
– Cu siguranţă. Eu cred că aici, în Muzeul din Bichişciaba întotdeauna a fost important că pe lângă etnografia, folclorul maghiarilor să fie cercetaţi şi ceilalţi. Şi colecţiile reprezintă acest lucru, fiindcă în secţia etnografică există mult mai mare material al naţionalităţilor decât materialul unguresc: de exemplu textile slovăceşti sau mobilă.
– Acest an se prevede că va fi un an foarte plin, fiind un an aniversar, legat de naşterea lui Munkácsy Mihály, 170 de ani de la naşterea celui al cărui nume îl poartă Muzeul “Munkácsy”. Care vor fi principalele evenimente? Vor fi implicate şi naţionalităţile?
– Noi avem planificate vreo 20 de expoziţii printre care una singură este expoziţia Munkácsy. În primul rând, în 20 februarie va fi vernisajul expoziţiei Munkácsy, în sala mare a muzeului, care se numeşte Sala Muzelor, care va dura până în 27 aprilie. Dar va fi şi o expoziţie mai mică cu un fel de interior care putea să fie în perioada respectivă în viaţa lui Munkácsy şi cu relicvele lui într-o sală mai mică. Expoziţia mare va dura 2–3 luni, până când expoziţia mică va fi pe toată durata anului. Oraşul Bichişciaba a numit acest an Anul Munkácsy, ceea ce înseamnă că toate instituţiile o să colaboreze ca în fiecare zi, în fiecare săptămână, în fiecare lună să se întâmple ceva legat de Munkácsy. Avem foarte multe idei şi sper să avem foarte multe realizări, care însă costă foarte mult. Singurul lucru care o să ne oprească în această activitate o să fie finanţarea. Vom vedea cum ne putem descurca. Apoi, acest pod care este aproape de muzeu va fi numit Podul Munkácsy. Am reuşit să aducem de la Galeria Naţională o lucrare a lui Munkácsy, o pictură mai puţin cunoscută, care a fost montată la Tőketerebes, azi în Slovacia. Este o pictură de dimensiuni mari care va fi reprezentată în expoziţie ca şi o curiozitate, iar noi o să facem o copie despre această pictură şi o să o donăm înapoi acolo la locul original. Va mai fi o conferinţă legată de Munkácsy, vom colabora cu Teatrul “Jókai”, un imitator, un actor va reprezenta totdeauna pictorul şi va fi prezent la toate manifestările, ca un fel de simbol. Apoi vom avea serate Munkácsy. Am dori ca acei actori care acum joacă la Teatrul “Jókai”, dar sunt renumiţi pe plan naţional, să vorbească despre ce înseamnă pentru ei expoziţia. Vom avea mai multe publicaţii legate de Anul Munkácsy.
– Ştim că aţi avut şi proiecte comune şi parteneriate cu muzee din România. Mai continuă acestea?
– Cu Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea şi cu Muzeul Judeţean Arad avem relaţii bune de mai multe decenii. Am avut proiecte împreună, am organizat o conferinţă aici în anul trecut pe anumite domenii, mai ales pentru cunoaşterea colecţiilor. Şi în anul acesta trebuie să luăm legătura cu ei ca să facem cum am obişnuit un proiect pe anul în curs ca să vedem ce anume am putea realiza. Colaborăm în primul rând pe plan arheologic, etnografie şi ştiinţele naturii. Oraşul Bichişciaba este înfrăţit în afară de Arad şi Oradea, cu Beiuşul şi Odorheiul Secuiesc din România. Am dori să avem şi cu aceste muzee o relaţie de colaborare. Evident că avem relaţii cu Timişoara, dar şi relaţii personale cu colegii de acolo. Deocamdată nu s-a conturat clar ce o să facem împreună, dar cu siguranţă o să ne facem acest plan ca să ţinem şi în continuare legăturile de specialitate şi de prietenie.
– La început te-am întrebat cum a fost plecarea de la Jula. Acum după jumătate de an intens vreau să te întreb cum te simţi aici, la Bichişciaba?
– Mă simt foarte bine. E cu totul alt sistem, e o instituţie mai mare. La Jula eu lucram cu doi-trei colegi şi aveam planuri mai mici şi mai puţine. Nu zic că nu am lucrat mult, dar aici este cu totul altceva, trebuie să coordonez munca a peste douăzeci de persoane. După cum ai văzut aici şi modul după cum suntem instalaţi în birouri arată că trebuie să lucrăm permanent împreună, să colaborăm unii cu alţii. Sunt foarte multe sarcini, este o muncă imensă, dar lucrăm împreună, şi asta te face să duci mai uşor lucrurile înainte. Munca de la muzeu este mult mai complicată decât cum se vede dinafară. Numai cel care lucrează în acest sistem ştie cât timp, câtă muncă şi câte decenii se lucrează la câte un proiect. Aici toţi suntem egali, fiecare la locul lui îşi face munca şi fiecare simte dacă ceva ducem la reuşită şi ne bucurăm împreună pentru aceste succese. Zi de zi simt că merită să fac ceea ce fac.
E. Şimon
*
Emilia Martin este româncă originară din Micherechi. Începând din 1983 a fost etnograf şi muzeograf la Muzeul “Erkel” din Jula. În perioada 2005–2013 a fost directoarea acestui muzeu. Sarcina ei principală a fost colecţionarea şi prelucrarea materialelor referitoare la cultura populară a românilor din Ungaria, cercetarea etnografică a localităţilor din raza muzeului julan. De numele ei se leagă organizarea mai multor tabere etnografice şi expoziţii cu temă religioasă şi etnografică. I-au apărut până acum 9 volume (dintre care 5 cu coautori) şi aproape 100 de studii. A redactat 37 de publicaţii cu temă etnografică. De la înfiinţarea în 1993 ia parte în activitatea Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria, precum şi la sistematizarea şi inventarierea colecţiei Bisericii Ortodoxe Române din Ungaria. Începând de la 1 mai 2013 este şeful secţiei ştiinţifico-muzeografice de la Muzeul “Munkácsy” din Bichişciaba. Emilia Martin ia parte activă şi în viaţa organizatorică a românilor din Ungaria, decenii de-a rândul fiind membră în Prezidiul Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria. Începând din 2011 este preşedintele Autoguvernării Româneşti din judeţul Bichiş.
Comentarii
Trimiteți un comentariu