Scrisoarea cititorului - „Pe noi (cei care nu suntem în ţară) nu ne înţelege nimeni. Dar a existat vreodată înţelegere reală?”

Dragă Eva,

am citit cu emoţie editorialul tău „Jurnaliştii, prieteni incomozi”. Trebuie să-ţi mărturisesc că uitasem anumite detalii dar încă mai ţin minte reacţia mea la felul în care delegaţia românilor din Ungaria s-a prezentat la serata Fundaţiei Culturale Române: am fost şocată. Cred că ai pus punctul pe i când ai spus că România vă vede pe voi, românii din Ungaria, mai degrabă asimilaţi culturii maghiare decât ca pe români pur şi simplu. Din fericire, ne-am întâlnit şi ne-am apropiat, astfel încât am putut să înţeleg mai bine românii din Ungaria şi să apreciez cât de mult iubesc ţara care nu le-a fost mamă o lungă vreme. 

Am să dau aici un exemplu: că basarabenii îl iubesc pe Eminescu e deja banal. Cât de mult îl iubesc românii din Ungaria pe Eminescu este însă deosebit. Cum iubirea de Eminescu este deja banală în ţară sau între basarabeni, România nu poate să aprecieze cât de profund este ataşamentul românilor din Ungaria faţă de poetul naţional. România crede că Eminescu la Jula este doar simulacru. Din păcate, asta e reacţia românilor care vizitează comunitatea din Ungaria, indiferent că e vorba de limbă, cultură, tradiţii, etc. Eu însă am avut noroc să te întâlnesc (şi prin tine să cunosc îndeaproape şi alţi români din Ungaria) şi să înţeleg că ceea ce este în Ungaria este real. Acum probabil că aş scrie un alt fel de articol chiar cu voi spunând aceleaşi lucruri.

O observaţie amuzantă: acum că nu mai locuiesc în România am aceeaşi reacţie pe care o discuţi în editorial: pe noi (cei care nu suntem în ţară) nu ne înţelege nimeni. Dar a existat vreodată înţelegere reală? Citesc „Foaia" de mulţi ani şi mi se pare că oricâtă vreme trece situaţia nu se schimbă. Se schimbă funcţionarii, se schimbă funcţiile, situaţia însă rămâne aceeaşi. Noi însă nu ne-am schimbat. Odată ce am reuşit să trecem peste percepţii şi prejudecăţi am descoperit că suntem practic la fel. 15 ani mai târziu şi mii de kilometri depărtare, noi suntem la fel de aproape ca atunci când ne-am împrietenit. Când cineva mă întreabă despre prietenii lăsaţi în urmă, pe continentul european, răspunsul meu e invariabil: prietena mea cea mai bună e Eva din Ungaria. Românca.

Cristina