Noi facem teatru românesc pentru comunitatea românească din Ungaria, asta ne-am dorit de la început… - Convorbire cu actorii Ildikó Frank şi Florin Ionescu după spectacolul „Prah” de Spiró György

– Aţi câştigat la loto vreodată?

Florin: – Am mai câştigat, câte opt sute, o mie de forinţi, dar investim mult mai mult. Nu jucăm chiar în fiecare săptămână, dar când ne amintim jucăm. Prin faptul că jucăm din când în când ne dăm măcar şansa de a câştiga.

– Jocul vostru la loto va inspirat să alegeţi această piesă a lui Spiró György?

Florin: – A trecut un an de când jucăm piesa „Prah”, dinainte de festivalul de teatru al naţionalităţilor din 2013. Prima dată am jucat-o la Budapesta, după care am fost cu ea şi la un festival din România, la Giurgiu, iar astăzi aici la dumneavoastră, la Jula, iar mânie la Seghedin.

Noi văzusem în 2010 spectacolul jucat în limba germană de teatrul din Sibiu şi ne-a plăcut mult. În principiu, suntem obligaţi să căutăm piese pentru noi doi şi această piesă chiar ni s-a potrivit. Şi mai trebuie consemnat că atât autorul Spiró, cât şi traducătorul Zénó Fodor, care este un traducător excelent în cele două limbi, română şi maghiară, şi care are exclusivitate la traducerile lui Spiró György, au fost înţelegători şi nu ne-au pretins nici un drept de autor. Ştiau foarte bine despre ce fel de teatru este vorba. Domnul Zénó Fodor chiar a şi văzut spectacolul la festivalul de la Giurgiu şi i-a plăcut foarte tare şi de atunci am rămas prieteni. Actual piesa se joacă şi la un teatru mai mic din Bucureşti, un prieten de-al meu joacă exact acelaşi rol pe care-l am eu în piesă.

– Nu am urmărit cât de cunoscută este piesa în Ungaria, însă din prima clipă, văzând titlul piesei „Prah”, pentru mine a fost foarte simplu să-mi dau seama că nu poate să însemne decât praf. Cât este de cunoscută piesa de publicul maghiar?

Florin: – Piesa se mai joacă, şi un prieten de-al nostru sârb joacă într-o piesă în limba maghiară, iar generaţia de la 40 de ani în sus cunosc din perioada kadar-istă cacao adusă de la sârbi. Sau şi la noi, în Banat, unde stăteam noi, veneau multe produse din Serbia şi le ştii, le înveţi. Ne uitam la televizor la sârbi, deci este o generaţie care cu siguranţă îşi aminteşte prah-ul…

– Fiind a treia prezentare după Budapesta şi Giurgiu, ce părere aveţi, cum a fost primită piesa de public?

Florin: – Foarte bine. La Giurgiu s-a aplaudat în picioare şi s-a strigat „bravo”. Au venit critici din Bucureşti şi un actor de la Teatrul Bulandra, care era chiar în repetiţii cu profesorul meu şi ne-a mărturisit că de ani de zile nu s-a mai auzit în România să se strige „bravo” la un spectacol de teatru. A fost extraordinar de bine primit, dar am şi avut o seară fericită la Giurgiu. 

Eu am mai regizat un Spiró, la Târgovişte, în urmă cu câţiva ani, este vorba de piesa „Tacâmuri de pui” (Csirkefej), şi a fost un mare succes acolo. S-a jucat ani de zile. Iar când m-am dus după ani de zile să regizez acolo se zicea „ăsta-i băiatul care a făcut Tacâmurile de pui?” Deci a lăsat o amprentă, iar Spiró este un autor care ne place foarte mult.

– Cred că şi subiectul piesei este plăcut publicului. În momentul când am ştiut că veniţi la Jula, am căutat pe net şi am citit piesa în limba maghiară şi mi-a plăcut foarte mult. Cred că oricine se întreabă „ce-aş face dacă aş câştiga la loto?” Însă citind piesa nu am trăit acel tragism pe care l-am trăit aici vizionând piesa voastră. M-a surprins văzându-vă şi pe voi foarte afectaţi…

Florin: – Nu este vorba despre regizare, este vorba despre doi actori care se pun într-o situaţie minunată.

– Când aţi citit pentru prima dată piesa aţi simţit din prima tragismul de la sfârşitul ei?

Florin: – Poate nu chiar aşa, dar l-am intuit. Ştiam că asta vrem să obţinem, ştiam că în direcţia aceasta citim noi spectacolul, pentru că poţi să-l faci şi altfel. În afară de Sibiu, care era altfel, nu am văzut altă montare cu piesa „Prah”. Sigur că autorul este important, pentru că se zice că reuşita de 60% a spectacolului este autorul. Eu chiar merg pe autor foarte mult. Sunt regizori care desfiinţează autorul iar eu la asta tot timpul spun, dacă ăsta nu era bun atunci de ce nu ţi-ai scris singur piesa. Dar Spiró e chiar un autor minunat şi e un tragi-comic la el cumplit de frumos.

– Ildikó, te-am admirat în seara asta, pentru că tu ai învăţat limba română nu prea de mult ca limbă străină. Şi atât de perfect ai rostit cuvintele, ai redat toată atmosfera acestei piese. Erau în sală copii de liceul românesc, unii dintre ei chiar joacă teatru şi nu toţi ştiu bine româneşte. Ce le-ai transmite acestor copii, poţi să înveţi o limbă prin teatru?

Ildikó: – Eu sunt într-o situaţie destul de specială, limba mea maternă fiind maghiara, iar când am început să joc teatru am început în limba germană. După ceva experienţă în limba germană, am studiat în Timişoara, după aceea mi-a fost chiar ciudat şi străin să joc în limba maghiară. Este vorba doar de experienţă şi e foarte minunat să vorbeşti în mai multe limbi. A avut dreptate cel care a zis că atâţia oameni eşti câte limbi ştii să vorbeşti. Trebuie să poţi să gândeşti în acea limbă, pe scenă este foarte important, pentru o creaţie adevărată.

– De câţi ani de studiu ai avut nevoie ca să poţi juca pe scenă în limba română? 

– De vreo cinci-şase ani. De 16 ani sunt împreună cu Florin şi în urmă cu vreo zece ani am jucat deja mici roluri în limba română. Totul este să îndrăzneşti să începi. La început trebuie să depui un efort mai mare, dar cu timpul efortul va fi mult mai mic.

– Ce face şi cum „trăieşte” teatrul profesionist român din Ungaria?

Florin: – Greu. Iată din vreme ce avem o singură producţie pe an…

– Nu vă mai numiţi teatrul „Vis”?

Florin: – Nu, ne-am schimbat numele, pentru că visul a devenit realitate. Mai ţinem de teatrul acesta, dar de multe ori este frustrant. De multe ori am făcut spectacol şi l-am jucat o singură dată şi este frustrant pentru că munca este aceeaşi pentru realizarea lui, indiferent că-l joci o dată sau de zece ori. Deja acum ne simţim fericiţi că ajungem la patru spectacole. S-ar putea să mergem şi la Arad să-l jucăm, poate ăsta e mai norocos decât celelalte piese. Când am fost la Giurgiu un impresar s-a oferit să ne aranjeze un turneu în Moldova, dar nu am fructificat nimica. Noi facem teatru românesc pentru comunitatea românească din Ungaria, aşa s-a născut acesta, asta ne-am dorit de la început. Noi nu vrem să ne batem cu teatre din România. Dar poate pentru plăcerea personală ne-am gândit să-l contactăm pe domnul acela, pentru că ne face plăcere să jucăm această piesă a lui Spiró. 

Ildikó: – Avem şi o mare durere. Pentru că fondurile s-au epuizat, din 2009 până în 2013 nu am mai făcut nimic. Acum iar s-au mai găsit nişte bănuţi, s-a mai realizat un mini festival de teatru şi aşa am putut să facem piesa. Se ştie că există momentan în Ungaria 13 teatre de naţionalitate în Ungaria, şi anul acesta a fost un proiect la NKA, unde am fost singurul teatru care nu am primit nimic! Adică zero forinţi!!! pentru că există un sistem de punctaj şi primeşti punctele pentru ce ai făcut în anii precedenţi şi noi ne-având nimic, evident neputând face nimic, nici nu am primit nimic. Neavând fonduri, publicul fiind puţin, astfel nici la anul nu va creşte punctajul şi tot aşa… Ar fi necesar un sprijin. De exemplu, Autoguvernarea românilor din Ungaria ar putea să ne ajute, nu neapărat cu bani, dar ar putea să vorbească pentru noi, sau să ne ajute într-un turneu, sau să scriem împreună o scrisoare la Minister, pentru că altfel nu puteam supravieţui. Acesta ar fi şi un semnal de alarmă, în cazul în care pentru cineva este importantă existenţa noastră…

E. Şimon