„Comunismul e unul dintre totalitarismele care au marcat istoria României şi nu numai…” - Convorbire budapestană cu istoricul Adrian Cioroianu
Profesor universitar şi decan al Facultăţii de Istorie a Universităţii din
Bucureşti, istoricul Adrian Cioroianu
este, printre altele, autorul lucrărilor „Pe umerii lui Marx. O introducere în
istoria comunismului românesc”(2005) şi „Geopolitica Matrioşkăi. Rusia
postsovietică în noua ordine mondială” (2009, Editura Curtea Veche). Interviul de
mai jos a fost realizat la sediul ICR Budapesta cu prilejul mesei rotunde cu
titlul: „25 de ani de la căderea comunismului”, din 13 noiembrie 2014.
– În cadrul dezbaterii din această seară au fost spuse lucruri foarte
interesante. Unul dintre afirmaţiile dumneavoastre a fost că revoluţia din
decembrie 1989 este parte a comunismului şi nu e începutul lumii noi. Puteţi să
argumentaţi aceasta pentru cititorii nostri?
– Această dezbatere a avut inclusiv
rolul de a transmite un mesaj referitor la această aniversare pe care nu numai România,
ci întreaga Europă de Est o traversează la acest sfârşit de an. Acum 25 de ani,
regimul comunist intra în implozie în toată Europa de Est. Şi trebuie într-adevăr
să explic de ce cred că acel proces al lui Ceauşescu face parte din istoria
comunismului: el a fost organizat după regulile comuniste. Nu are rost să ne
ascundem după detalii. Foarte mulţi studenţi şi profesori din străinătate mă
întreabă şi astăzi când vin la Bucureşti: „Cum a fost posibil un asemenea
proces la Bucureşti? Ceauşescu nu a avut apărător, până şi avocatul lui îl
acuza”. Şi totdeauna sunt obligat să le spun că de fapt aşa erau procesele în
lumea comunistă.
De la început, de la procesele ţărăniştilor,
de la procesul lui Maniu şi până în decembrie 1989, când Ceauşescu şi soţia sa
au fost condamnaţi, a fost acelaşi tip de justiţie, dacă-i putem spune
justiţie. Deci, sincer cred că acest episod face parte din istoria regimului
comunist, spre final, evident, decât din renaşterea libertăţii şi democraţiei
româneşti pe care o plasez totuşi în primăvara anului 1990. Odată cu fenomenul
Piaţa Universităţii, care a fost o manifestaţie civică şi apoi cu alegerile din
20 mai 1990, când indiferent de rezultatul alegerilor, e limpede că totuşi
rezultatele de atunci au reflectat voinţa poporului. Din acest motiv, procesul
soţilor Ceauşescu şi bună parte din revoluţie fac parte mai curând din finalul
regimului comunist decât din renaşterea democraţiei.
– E adevărat că la începutul anilor 1990, oamenii îşi aminteau mai mult
de teroarea care a însemnat comunismul. Iar acum, cu trecerea anilor, iată la
25 de ani, începe deja să se ajungă la un fel de nostalgie după acea perioadă.
Cum vă explicaţi acest fapt?
– Trebuie să înţelegem: au fost
oameni care-l plângeau şi pe Stalin. Oare ei îl plângeau pe Stalin sau îşi
plângeau propria lor tinereţe? Mulţi dintre cei care regretă astăzi comunismul
sunt oameni care-şi regretă de fapt propria lor tinereţe. Poate e normal. Poate
regretăm un concediu la mare, la Mamaia sau la Mangalia, poate regretăm preţul
mai mic al unui concediu la munte, la Sinaia sau la Predeal, poate regretăm
preţul mai mic al unei maşini Dacia. Că ne împrumutam, cei angajaţi la stat atunci
făceau împrumuturi la CEC, în câţiva ani le venea dreptul să ia maşina. Şi ce
mare bucurie era să ai propria ta maşină sau când primeai de la stat un
apartament! E drept că, într-un fel, condiţiile de viaţă pentru cei care erau
liniştiţi şi respectau regula jocului, pentru cei care nu erau dizidenţi, nu
criticau regimul, erau într-un fel asigurate, ei erau protejaţi de regimul
comunist.
Dreptul la muncă era asigurat,
dreptul la educaţie era asigurat, dreptul la protecţie socială, ceea ce astăzi
numim învăţământ şi sănătate, era asigurat practic gratuit pentru toţi
cetăţenii. Or, e normal ca oamenii să aibă astfel de nostalgii. Poate ar fi o
greşeală din partea noastră să nu-i înţelegem.
Dar, în acelaşi timp, să spunem că
toate aceste avantaje erau date cu un preţ. Puteai beneficia de acestea în
măsura în care renunţai la libertate. Lăsai libertatea şi beneficiai de micile
avantaje ale regimului comunist.
– Aţi precizat pe parcursul dialogului din această seară că regimul
comunist trebuie studiat ţinând cont că are mai multe nivele. Nu poate fi
analizat în mod global, ci trebuie studiat din punctul de vedere al
totalitarismului secolului XX.
– Comunismul e unul dintre
totalitarismele care au marcat istoria României şi nu numai. Până la urmă a
întregului bloc Est European. E valabil şi pentru Ungaria, România, spaţiul
fostei Iugoslavii. Noi am avut o mişcare totalitară de dreapta: legionarii în
anii ’20 şi mai ales din anii ’30. După care a venit comunismul. Şi
legionarismul, şi comunismul au fost practici politice falimentare şi utopice.
Sigur, legionarismul a durat mai puţin, comunismul a durat 40 de ani. Fac parte
dintre aceia care consideră că o istorie completă a României în secolul XX
trebuie să vorbească despre ansamblul global, tabloul complet al
totalitarismelor: şi despre extrema dreaptă şi despre extrema stângă. Extrema
dreaptă, evident, nu este mai bună decât extrema stângă. Cele două au împărţit
acest secol XX al României. Cele două sunt în egală măsură două experienţe
eşuate şi cred că regimul comunist trebuie pus în succesiunea lui firească, în
raport cu mişcarea legionară, din România anilor ’30.
– Am ajuns astăzi, la 25 de ani, în acea fază în care comunismul începe
să se comercializeze. Cum vi se pare acest lucru?
– Sunt peste tot, am văzut şi în
Ungaria şi sunt din ce în ce tot mai multe şi în România: muzee, parcuri,
spaţii în care sunt depozitate foste statui sau efigii ale regimului comunist.
Ba încă am văzut şi foste nave de aviaţii sau tractoare, sau tot felul de
lucruri ce aduc aminte de vechiul regim, care devin obiect de atracţie pentru
generaţia tânără, care nu le cunoaşte şi vrea să le vadă. A citit despre ele şi
vrea să le vadă undeva. Sau noi cei care încă le-am apucat, devenim nostalgici.
Mi-aduc aminte de o expoziţie din Bucureşti, la Muzeul Ţăranului Român, care
printre altele cuprindea şi sticle de sifoane. Vestitele sifoane din anii ’70, din sticlă groasă, şi sticle de lapte sau borcane de iaurt din anii ’70–80. Toată lumea le vizita, le fotografia, pentru că într-un fel ne aduc
aminte de copilăria noastră.
Problema nu se pune la generaţia
noastră, ci la generaţiile care vor veni. Ce anume vor dori ei să vadă, ce
imagine vor avea asupra comunismului? Cu ce vor rămâne ei?
Casa Terorii din centrul Budapestei
sau statuile lui Lenin sau Petru Groza care se află într-o curte privată la
marginea Bucureştiului. Toate vor fi un fel de mărturie pentru generaţiile
viitoare, despre ce a fost regimul comunist. Dar trebuie să acceptăm în acelaşi
timp că nepoţii, copiii noştri vor avea o altă imagine decât noi. Niciodată nu
înţelegi suferinţa decât dacă o trăieşti. Dacă ţi-o spune un bunic sau un părinte
e o experienţă mediată. Dacă nu este un lucru pe care tu să-l trăieşti direct,
pare un capitol de istorie. Aduceţi-vă aminte, ce ne spuneau bunicii noştri
despre viaţa lor? Unele poate le înţelegeam, altele poate nu. Bunicii noştri
care au trăit în război. Ce ne povesteau ei şi noi nu înţelegeam mai nimic.
Aşa va fi şi în cazul nostru. Vom
vorbi despre comunism, iar nepoţii nostri vor înţelege sau poate nu. Şi vreţi
să vă spun ceva? Totdeauna istoria merge mai departe. Asta este…
– Şi poate e mai bine să nu înţeleagă aşa cum am înţeles noi.
– Din fericire, le dorim să nu vadă
niciodată şi să înţeleagă, fie şi pe jumătate, dar să nu trăiască aşa ceva.
Gabriela Enea Elekes
Comentarii
Trimiteți un comentariu